Nu încape discuție că din toata istoria fotbalului românesc, perioada de la începutul anilor ’90 și pînă după Mondialul american din 1994 a fost cea mai bună pentru Naționala ”generației de aur” care în ’94, zic eu, avea toate argumentele pentru a aduce la noi acasă chiar titlul mondial, la care îi dădeau dreptul și lotul cu totul excepțional, și jocul absolut încîntător practicat. Am stat mult și bine de atunci încoace întrebîndu-mă ce naiba ne-a lipsit. Aș zice, la 30 de ani după, că nu ne-a lipsit absolut nimic pe partea strict fotbalistică, eșecul sinistru care a înlocuit posibilul triumf fiind adus de ceea ce ai noștri, indiferent de sportul practicat, au mereu cu asupra de măsură: atitudinea. Care, în funcție de conjunctură, este ori una de superioritate, de luat în bășcălie adversarii și jocul în sine, iar în consecință și spectatorii, ori una de lehamite, de inferioritate liber asumată și adesea nejustificată, ai noștri intrînd gata bătuți încă de dinaintea fluierului de start. Asta se întîmplă de obicei la întîlnirile cu echipe considerate net superioare, precum Spania, Anglia, Franța, Brazilia etc. Atunci, în ’94, Hagi, Dumitrescu, Popescu, Petrescu, Răducioiu au măturat gazonul cu ditamai Argentina, pentru că n-aveau complexele despre care vorbeam aici… dar le-au avut pe alelalte, de superioritate cretină, cu cine? Cu Suedia, o echipă de doi lei, care avea să ne și elimine, după un gol făcut cadou de un portar care nici beat de-ar fi fost nu putea interveni în halul în care a făcut-o.
Argentina n-a murit atunci. A renăscut și a ajuns, astăzi, campioană mondială. Noi însă, de atunci încoace, ne-am prăbușit în așa hal, încît nici performanțe n-am mai avut, și nici fotbal nu mai jucăm. Oare de ce? Cînd ne-a intrat frica asta idioată în oase de-am ajuns să ne temem de Israel, Kosovo ori Islanda? Și de ce?