În 1970, prezența României la Campionatul Mondial de Fotbal, disputat în Mexic (meciurile din grupa noastră au avut loc la Guadalajara), a fost una interesantă, într-o grupă din care mai făceau parte Anglia, Brazilia și Cehoslovacia. Cei foarte tineri, care n-au apucat să trăiască acele momente pe viu, trebuie să afle că în naționala României erau niște fotbaliști absolut excepționali, precum Dinu, Dan Coe, Dumitrache, Lucescu (da, da, actualul selecționer), peste toți aflîndu-se Nicolae Dobrin (pe care Real Madrid l-a dorit enorm, fără însă a-l putea cumpăra din România comunist-ceaușistă), fenomenal de-a dreptul, poate cel mai bun fotbalist din lume, într-o lume în care juca și Pele, care avea atunci să cîștige cel de-al treilea său titlu mondial. Nebunia tipic românească este că Dobrin nu a jucat acolo nici măcar un minut, fiindcă un netrebnic de selecționer, numitul Angelo Niculescu (odihnească!), și banda de dinamoviști din lot au hotărît cumva să-l ”ascundă” pe Dobrin, pentru ca acesta să nu-i eclipseze pe alde Dinu, Nunweiler, Dumitrache, Lucescu. Da, da!, acest Lucescu este acel Lucescu. Cu Dobrin pe teren, poate România ar fi avut alt parcurs, poate ar fi reușit mai mult decît o victorie cu Cehoslovacia și un 2-3 cu viitoarea campioană mondială, Brazilia.
Unde vreau să ajung? Păi, vreau doar să vă fac să înțelegeți că dl. selecționer Mircea Lucescu este străvechi practicant al acestui gen de porcării ordinare. Că aducerea lui Mitriță din China pentru a-l ține pe bancă, în timp ce amărîții ăilalți se-mpiedicau de minge, de iarbă și de adversarii de doi bani, este copia xeroxată a ceea ce a făcut netrebnicul de Angelo Niculescu, antrenorul din `70, cu Dobrin. În complicitate (și) cu Mircea Lucescu de la Dinamo.
Mitriță nu-i Dobrin, e la distanță cosmică de el. Dar între el și alde Stanciu, Sorescu ori Drăguș e o distanță și mai mare decît era între Dobrin și banda dinamovistă, cu Lucescu cu tot.
