Nu mă îndoiesc că v-a trecut și dumneavoastră pe la ureche, cîndva, zicerea conform căreia muzica este cea care, indiferent de context, de vremuri, de orice, unește oamenii tocmai prin frumusețea pe care o degajă. Iar asta a fost valabil mereu, cel mai important festival din istoria rock-ului, cel de la Woodstock, din 1969, desfășurîndu-se sub deviza, devenită și ea istorică, ”3 zile Muzică, Iubire și Pace”. Și atunci, ca și acum, în lume erau războaie, conflicte ideologice (exista ”cortina de fier”, în dosul căreia existam și noi, românii), iar așa numitul ”protest song” generase nume devenite legendare, precum Bob Dylan ori Joan Baez. Dar, dincolo de orice discuție, muzica era chiar muzică: armonioasă, cu versuri care îți mergeau la suflet și-ți umpleau mintea, cu instrumentiști de o virtuozitate incredibilă, ce mai: un tot de o frumusețe care chiar ne unea pe toți, indiferent de care parte a cortinei ăleia ne-am fi aflat. Acum, la mai bine de jumătate de veac distanță, ceea ce se petrece în muzică este mai aproape de ideea de iad decît de armoniile paradisiace de atunci.
Acum o săptămînă a avut loc Gala Premiilor Grammy, eveniment care tot în vremurile alea chiar însemna ceva, cei care cîștigau premiul avînd asigurată celebritatea eternă. Acum, dincolo de faptul că în loc de cîteva se decernează zeci și zeci de Grammy-uri, această gală a devenit un deversor de frustrări, o arenă a răzbunărilor mîrlănești, fie între ei, pseudo-muzicienii (din care vreo 90% sînt din aripa ”latino”, ceea ce aproape că mă transformă și pe mine în fan Trump!), fie la adresa politicienilor. În loc de ”protest song”, ne-am ales cu proteste, pur și simplu, într-o gală care ar fi trebuit să fie doar muzicală. Între timp, protestul adevărat, ”Streets of Minneapolis”, i-a adus lui Bruce Springsteen primul său loc 1 în format digital, de cînd se fac clasamente în acest sens, din 2004. Ca o concluzie, vă spun că din sutele de nominalizări la multele zeci de categorii de Grammy, nu cred că îmi erau cunoscute mai mult de 5-6, hai 10, adică Bonamassa, Larkin Poe, Buddy Guy și încă vreo 2-3! Nu socotesc și pseudo-artistele gen Ariana Grande, de care am auzit… și regret!
