În județul Suceava, mai exact în satul Sasca Mică, din comuna Cornu Luncii, există, probabil, cel mai mare centru de recuperare neuropsihiatrică din țară. Acolo trăiesc nu mai puțin de 320 de oameni, care au fost aduși de-a lungul vremii din mai multe colțuri ale României. Uniunea Europeană, în acord cu autoritățile române, a considerat că este prea multă lume la un loc și că un astfel de centru ar trebui să aibă capacitatea maximă de a îngriji numai 50 de persoane. De ani zile, comuna Cornu Luncii colaborează cu o fundație din Germania pe zona aceasta. O fundație care a fost și încă este de un real ajutor. După modelul german, primarul Gheorghe Fron, fost director al centrului, a vrut să transforme centrul într-un sat social. Însă, proiectul nu a devenit realitate și chiar dacă ar fi devenit nu ar mai fi fost bun. Cică, nu se mai ”poartă” satul social nici în Germania, după cum a declarat vicepreședintele Consiliului Județean Suceava Niculai Barbă. Din informațiile domnului Barbă, Parlamentul ar vrea să prelungească cu doi ani termenul pînă la care astfel de centre trebuie fărîmițate, însă unii aleși ai neamului s-ar opune, întrebîndu-se ce-au făcut pînă acum autoritățile locale?
Luînd exemplul concret de la Cornu Luncii, cum ar proceda parlamentarii care stau în fund în Camera Deputaților și în Senat și ridică mîinile după cum îi taie capetele, fără ca în prealabil capetele lor să se intereseze care este situația în teren? De unde să faci rost de atîta teren pentru a construi șase centre de recuperare și cît ar costa ridicarea atîtor și atîtor clădiri? Apoi, de unde atîta personal care să deservească aceste centre? Sau centrul de la Sasca Mică alege 50 de oameni, dar cum îi alege?, iar pe restul îi trimite acasă? Care casă?
Nu cu multă vreme în urmă, în Parlament au fost discuții aprinse legate de Programul de Investiții ”Anghel Saligny”, un fel de PNDL 2, care, însă, a fost rebotezat de PNL pentru că PNDL-ul reprezintă o creație a Ciumei Roșii. Pentru opozanții proiectului, programul de investiții reprezintă o sursă de îmbogățire a unora. Respectivii aleși ai neamului lucrează cu prezumția de vinovăție. Adică, primarii, proiectanții și constructorii sînt toți niște bandiți și abia așteaptă banii de la Guvern pentru a și-i îndesa în buzunare.
De furat se mai fură, nu spune nimeni că nu este așa, dar pentru asta plătește statul român detașamente întregi de polițiști, procurori și judecători: ca să-i prindă pe bandiți, să recupereze banii furați și să-i bage pe nesătui în închisoare. Fără programele astea guvernamentale de investiții, indiferent de cum s-au numit și de cum se numesc, în România nu s-ar fi făcut nimic: nici școli, nici drumuri, nici dispensare medicale, nici iluminat public. Astfel, mulți români ar fi rümas în bezna nopții și a necunoașterii și s-ar fi tratat de boală cu diferite buruieni crescute în dosul șurii.
Din păcate, în Parlamentul României au aterizat fel de fel de habarniști și de puturoși. Au aterizat unii care nu pricep nimic și cărora le este lene să se documenteze. Cîți dintre cei care iau decizii în privința centrelor de recuperare socială și-au deplasat trupurile lor prețioase la un astfel de centru pentru a afla care este situația reală? Cîți dintre ei au fost la Cornu Luncii, de exemplu? Ar trebui ca la votul unei legi să aibă dreptul de a decide numai parlamentarii care pot face dovada că s-au documentat serios și că știu foarte bine despre ce este vorba, și, deci, votează în cunoștință de cauză. Pe bune.
