Azi am descoperit pe net cu surprindere și bucurie o nouă cronică excepțională la romanul „Bibliotecarul Infernului”, publicată anul acesta de scriitorul Oliviu Crâznic în prestigioasa revistă literară APOSTROF din Cluj-Napoca, condusă de marea poetă Marta Petreu. Mii de mulțumiri, sînt foarte impresionat de empatia, rigoarea și exactitatea cu care talentatul critic literar a surprins esența acestui roman.
Constantin Severin
Trei veacuri în insula erudiției
Constantin Severin (n. 1952) este un multiplu premiat (pe plan naţional şi pe plan internaţional) artist plastic, critic şi teoretician al artei, jurnalist (a colaborat inclusiv cu posturi de radio prestigioase precum BBC ori Europa Liberă), redactor al revistei culturale Levure littéraire (Paris) şi, nu în ultimul rînd, scriitor (poet, romancier, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România).
Raportat la teoria literară, Bibliotecarul infernului (Ed. Cartea Românească Educaţional, 2019; premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România „Cartea anului 2019 proză“) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist (nelipsind influenţele parnasianiste, estetiste, ermetiste, expresioniste şi chiar decadentiste), categoriei estetice a fantasticului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului (episodic) gotic, subspeciei literare a goticului fantastic.
Din punct de vedere al literaturii comparate, poate fi asociat, într-o oarecare măsură, unor opere precum Liturghia neagră (Là-bas; J.-K. Huysmans, 1891), Faţa verde (Das grüne Gesicht; G. Meyrink, 1916), Pendulul lui Foucault (Il pendolo di Foucault; U. Eco, 1988), Clubul Dumas (El Club Dumas; A. Pérez-Reverte, 1993) ori Apocalipsis (A.G. Romila, 2019): oferă cititorului acelaşi tip de lectură-periplu istoric, cultural-artistic şi, nu în ultimul rînd, ocult.
Subiectul operei îl constituie viaţa unui aventurier şi erudit napolitan, pe care prinţul Eugeniu de Savoia (vestit comandant militar vienez şi om de înaltă cultură) îl numeşte administrator al unei biblioteci secrete, construite în subteranele exoticei insule dunărene Ada Kaleh (punct strategic important în războiul habsburgo-otoman, ulterior teritoriu românesc, scufundat de comun acord de către dictatorii N. Ceauşescu şi I.B. Tito în scopul construirii barajului Porţile de Fier).
Biblioteca în cauză conţine manuscrise interzise, vînate de către organizaţii secrete aparent monahale; însă, ne destăinuie personajul principal, doar puţine dintre tomurile protejate aici sînt cu adevărat malefice, majoritatea ajungînd „la index“ din cu totul alte motive (politice – în cazul textelor revoluţionare, puritane – în cazul celor cu conţinut erotic ş.a.m.d.).
Dedicîndu-şi mare parte din viaţă studiului, bibliotecarul află taina nemuririi, precum şi o metodă de a vedea, fragmentat, viitorul, ceea ce îi permite să ia legătura, în prezentul nostru, cu scriitorul român „Constantin Ionescu“ (un „alter ego“ al autorului), sugerîndu-i acestuia din urmă să aştearnă pe hîrtie romanul Biblioteca infernului.
În ciuda titlului cu rezonanţă supranaturală, descoperim iute faptul că fantasticul reprezintă pentru C. Severin un simplu pretext narativ care îi permite să îşi poarte personajul (şi cititorii) pe firul întortocheat al istoriei culte şi oculte, din iluminism (regresînd uneori în Renaştere) pînă în contemporaneitate. Întîmplările irealiste (cărţi care se deplasează singure, profeţii care se împlinesc etc.) sînt sporadice şi autorul nu le acordă o atenţie deosebită, menţionîndu-le doar în treacăt; chiar şi modul în care bibliotecarul obţine nemurirea, cu ajutorul fabuloasei Cărţi a lui Thoth, este narat pe parcursul a numai … patru pagini.
Romanul este constituit, în fapt, dintr-o serie de episoade cu tîlc, adevărate „povestiri în ramă“, dedicate variilor figuri ori evenimente istorice, legate direct sau indirect de cultură şi de artă şi prezentate în contrapunct cu poveştile de viaţă ale unor oameni simpli ori cu aventurile amoroase (nu puţine, Bibliotecarul … dezvăluindu-şi, astfel, şi o pregnantă componentă donjuanescă) ale personajului principal. Majoritatea episoadelor în cauză oferă autorului prilej de meditaţie filozofică ori de cugetare estetică, după cum se va vedea mai jos.
Astfel, ne sînt relatate anecdote picante de epocă, parcurgem biografiile unor femei celebre (precum poeta italiană Maria Selvaggia Borghini ori ziarista Maria Rosetti, care a servit drept model faimoasei picturi România revoluţionară), aflăm originile Bibliei Diavolului (controversatul Codex Gigas) şi asistăm la omorul monstruos comis de Julius Caesar d’Austria (fiul nelegitim al Sfîntului Împărat Roman Rudolf al II-lea), admirăm eroismul haiducului sîrb Baba Novac (în ciuda vîrstei înaintate, neobosit în „cruciada“ sa antiotomană şi demn în faţa morţii cumplite) şi picturile baroce ale spadasinului-scandalagiu Caravaggio, audiem un concert George Enescu şi ne înduioşăm de soarta tragicomică a falnicului regiment prusac cunoscut drept „Garda Giganţilor din Potsdam“ (oşteni aleşi „pe sprînceană“, în baza criteriului înălţimii şi al voiniciei ieşite din comun) şi înfrînt atît de umilitor pe cîmpul de luptă, ne minunăm de profunzimea gîndirii lui Pico della Mirandola („vocaţia omului […] trebuie săvîrşită urmînd un drum în trei trepte: transformarea morală, cercetarea intelectuală şi, în final, perfecţiunea“) ori de reflecţiile memorabile ale personajelor lui C. Severin („În artă, nimic nu se face fără gîndire“; „Eu credeam că sensul existenţei este ascensiunea spirituală şi tocmai de aceea mi-am dedicat aproape întreaga viaţă literaturii şi artei, uneori meditaţiei filozofice, dar pentru tine se pare că toate astea sînt doar droguri, haine poleite în care ne ascundem neliniştile şi orgoliile“).
În epicentrul aventurii spirituale, este aşezată, simbolic şi cu vădită dragoste, „Insula Fortăreaţă“ Ada Kaleh – paradis terestru balcano-oriental cu tuşe occidentale, căruia i se închină, astfel, o adevărată odă (devenită, în ultimele pagini, elegie) romanescă. Aici, în biblioteca ascunsă, sînt consemnate toate faptele măreţe şi toate secretele luminoase ori teribile, aici, pe insulă, sosesc să se destăinuie cărturarului iniţiat oameni iluştri de pe meleaguri îndepărtate, şi tot aici convieţuiesc paşnic exponenţii unor popoare diverse, cu mentalităţi şi tradiţii specifice.
Cercetînd şi documentîndu-se minuţios, autorul a căutat, pe întreg parcursul cărţii, să nu se abată semnificativ de la faptul istoric; constatăm, însă, că a aplicat moravurilor de epocă un „filtru de percepţie postmodernist“ – ca să dăm un singur exemplu, personajele feminine nu se sfiesc să vorbească deschis despre sexualitate (ori să se autodefinească, în cîteva rînduri, drept „sclave sexuale“), nici nu par a îşi face defel griji pentru reputaţia lor, rămînînd singure în compania bărbaţilor (inclusiv a necunoscuţilor) fără să ezite.
În ceea ce priveşte stilul individual al lui C. Severin, remarcăm apetenţa scriitorului pentru registrul stilistic sentenţios-gnomic (ceea ce îl apropie şi mai mult de autorii menţionaţi mai sus, în pasajul referitor la literatura comparată). De asemenea, spre deosebire de alţi colegi de breaslă postmoderni, utilizează în mod plăcut valorile stilistice ale timpurilor verbale (necramponîndu-se în valoarea primară, cronologică a acestora): trecerea, de exemplu, în cadrul aceluiaşi episod, de la perfect compus la prezent, indică cititorului o precipitare a acţiunii.
Tomul este tipărit pe hîrtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, beneficiind şi de o copertă ilustrată adecvat. O atenţie sporită va trebui acordată, însă, corecturii şi tehnoredactării, cu ocazia pregătirii viitoarei ediţii (utilizarea instrumentelor de corectare oferite de logicialul Microsoft Office Word pe care, din nefericire, prea puţine dintre editurile româneşti le exploatează în mod constant şi/sau adecvat, în ciuda faptului că sînt esenţiale în procesul de editare, ar fi corectat aproape toate „scăpările“ textului).
Concluzionînd, Bibliotecarul infernului este un roman cu adevărate valenţe enciclopedice, deopotrivă interesant şi educativ, scris de mîna sigură a unui autor talentat, care se adresează, în acelaşi timp, iubitorilor literaturii „de mistere“, umaniştilor studioşi şi intelectualiştilor postmoderni.
