Spuneam săptămâna trecută că vara politică românească produce petarde cu ritm și cadență industrială. Una se stinge, alta pocnește. Una miroase a religie, alta a suveranism, alta a morală publică, alta a conspirație, alta a scandal de weekend. Important este să nu rămână liniște. În liniște, Doamne ferește, s-ar putea auzi întrebările reale.
Și, ca de obicei, realitatea n-a avut bunul-simț să mă contrazică. Petarda de acum două săptămâni a fost cea cu deputata USR care a îndrăznit să spună că părinții pot să nu-și mai lase copiii la ora de Religie. Vai, incendiu la magazia cu lumânări. S-au inflamat studiourile, s-au trezit apărătorii civilizației creștine, s-au pus cruci peste breaking news și s-a mestecat trei zile aceeași măslină în castronul indignării publice. De parcă într-o țară normală opționalul n-ar trebui să fie opțional. De parcă un copil n-ar putea alege între Religie, istoria religiilor, educație socială, educație economică, educație sexuală, istoria artei, filosofie sau orice altceva care l-ar ajuta să nu ajungă adult funcțional doar biologic. Dar la noi avem opțional fără opțiuni. Un fel de bufet suedez cu o singură tavă: iei ce este, spui bogdaproste și nu mai întrebi de desert.
Săptămâna aceasta, petarda a fost cu dronele. Aici spectacolul ipocriziei a avut aripi, elice și girofar patriotic. Intră drona în spațiul tău aerian? În principiu, lucrurile sunt simple. O identifici, o urmărești, evaluezi riscurile și, dacă trece granița și amenință teritoriul național, o dobori. Nu trebuie chemat Platon, nu trebuie convocată o comisie de metafizică aeriană și nici nu trebuie consultată baba Vanga prin Ro-Alert.
Dar în România, orice lucru simplu ajunge să fie plimbat prin tot intestinul legislativ până iese din el o dezbatere cu miros de talk-show. Iar aici intră în scenă AUR, cu încălțările lui de tablă și cu sufletul de hârtie creponată. Partidul care urlă de dimineață până seara despre suveranitate, apărarea patriei, granițe, neam, tricolor și piepturi dezgolite în fața istoriei a votat, când a fost cazul, împotriva cadrului care permite doborârea dronelor intrate ilegal în spațiul național. După care, când drona intră prea adânc în teritoriu, aceiași oameni se reped la microfon: de ce n-a fost doborâtă mai repede?
Să mori tu, Simioane?
Este ca și cum ai vota împotriva extinctoarelor, iar când ia foc bucătăria întrebi indignat de ce pompierii nu aveau spumă cu aromă de patriotism. AUR are talentul acesta rar de a fi împotriva instrumentului și scandalizat de lipsa rezultatului. Nu vrea legea, dar vrea efectul. Nu vrea responsabilitatea, dar vrea poza cu pumnul pe masă. Nu vrea apărare europeană, dar vrea să pară că apără țara cu pieptul gol, deși pieptul gol este de obicei în fața camerei, nu în fața dronei.
Apoi vine povestea SAFE. România are acces la bani europeni pentru apărare și infrastructură strategică. Nu cadou, nu sac de aur aruncat de Bruxelles peste Carpați, ci împrumut. Dar un instrument necesar, într-o lume în care războiul nu mai e la televizor în alb-negru, ci la graniță, cu drone, rachete, sabotaj, panică și prostie ridicată la rang de geopolitică.
Și ce fac marii patrioți? Strâmbă din nas. Nu votează. Se codesc. Se opun. Sau explică, în dialectul lor de tarabă suveranistă, că România trebuie să se apere, dar nu așa, nu cu ăștia, nu cu Europa, nu cu NATO, nu cu bani, nu cu proceduri, nu cu tehnică, nu cu realitate. Eventual cu icoane tactice, coifuri dacice și un live de pe marginea drumului.
Asta nu este patriotism. Este cosplay geopolitic. Patriotismul real e plictisitor. Are bugete, proceduri, tehnică, mentenanță, industrie, logistică, alianțe, radare, oameni instruiți și semnături puse la timp. Patriotismul AUR are fum, scandal, stenograme imaginare, pupitru, lacrimă de studio și o mare grijă să nu deranjeze exact direcția din care vin dronele.
Între timp, Grindeanu își face titlu de glorie din votarea legilor necesare pentru PNRR. Ceea ce am spus că se va întâmpla. Vor trece. Târâș-grăpiș, cu oftaturi, cu șantaj, cu declarații tari, cu burice politice umflate de demnitate, dar vor trece. Pentru că de acolo vine mălaiul. Iar când vine vorba de mălai, clasa politică românească devine brusc foarte responsabilă. Nu responsabilă față de reformă. Nu responsabilă față de cetățean. Nu responsabilă față de viitor. Responsabilă față de posibilitatea ca, printre jaloane, proceduri, studii și consultanțe, să cadă ceva și în traista cui trebuie.
PNRR-ul este pentru partidul românesc ceea ce era pomana pentru copilul flămând de la parastas. Nu contează prea mult cine a murit, important este cine împarte coliva. Grindeanu se bate cu pumnul în piept că PSD votează legile necesare. Mare eroism. Să votezi ceva fără de care se pierd bani nu e sacrificiu, e instinct de conservare. E ca și cum hoțul de combustibil s-ar lăuda că nu dă foc benzinăriei. Nu din morală, ci pentru că mai are treabă acolo. PSD nu salvează PNRR-ul. PSD păzește conducta.
PNL continuă splendidul său episod de divorț intern. PNL contra PNL. Kramer contra Kramer, varianta cu ștampilă, statut, ordonanță președințială și cheia de la sediu. Liberalii au ajuns să aibă mai multă activitate în instanță decât la sediul central. Probabil că, dacă vrei să afli ce se întâmplă în PNL, nu mai suni la Modrogan. Verifici portalul instanțelor. Acolo se vede pulsul partidului. Acolo se țin congresele reale. Acolo se numără voturile. Acolo se verifică cine are dreptul să spună că e președinte, cine are dreptul să scoată pixul din sertar și cine poate revendica ștampila fără să vină executorul.
Și nici măcar nu au bunul-simț să se despartă. Nu, stau agățați unii de alții ca două rude care se urăsc, dar nu vând casa părintească pentru că fiecare speră să prindă camera bună. Se bat pe siglă, pe sediu, pe ștampilă, pe chei, pe trecut, pe cadavrul unei identități politice care încă mai dă din picior prin reflex. PNL riscă să ajungă ca PNȚCD-ul defunct: nu partid, ci litigiu cu amintiri. O firmă de avocatură sentimentală, în care fiecare tabără ține în brațe câte o bucată de istorie și strigă că cealaltă a falsificat testamentul.
Și peste toate acestea, guvern? Nexam.
Guvernul este acel obiect politic promis mereu peste două săptămâni. Grindeanu ne asigură că vine imediat. Acum-acum. Să mai avem puțină răbdare. Se lucrează. Se discută. Se armonizează. Se responsabilizează. Se cosmetizează. Se prepară la foc mic, ca tocănița de criză. Aha.
În România, „peste două săptămâni” a devenit un fel de ”mañana” latino-american. Adică acel „mâine” care nu înseamnă mâine, ci doar „nu azi”. Când omul îți spune mañana, occidentalul naiv notează în agendă, revine a doua zi și întreabă dacă e gata treaba. Iar celălalt se uită la el cu o milă amestecată cu greață, ca la un prost care n-a priceput codul: mañana nu era promisiune, era anestezie. Era amânare cu sombrero. Era varianta tropicală a lui „la anul, când o înflori bostanul”.
Așa și cu guvernul. Peste două săptămâni vine guvernul. Peste două săptămâni vine reforma. Peste două săptămâni vine stabilitatea. Peste două săptămâni vine trenul. Numai că gara s-a închis acum trei ani, iar șeful de gară e la pensie specială. „Peste două săptămâni” nu este termen. Este formă de viață. Este unitatea de timp elastică în care intră reforme, spitale regionale, autostrăzi, majorități, promisiuni, coaliții și toate lucrurile care nu trebuie să se întâmple acum, dar trebuie să pară că se apropie.
În rest, zgomot. Miruță este luat în colimator pentru că a mers în Turcia, la all-inclusive. S-a dezbătut intens costul șlapilor, luxul exorbitant al prosopului de plajă, pericolul geopolitic al bufetului suedez și drama națională a ministrului surprins în vacanță. Televiziunea poporului a descoperit, cu respirația tăiată, că un om politic poate sta la resort, ceea ce, desigur, este scandalul suprem al României.
Sanchi!
În același timp, povestea cu Ciolacu și Arsene, fostul lider PSD condamnat și dat în urmărire, întâlnire de cinci stele, lac, Italia, lux discret și nesimțire la vedere, a fost împinsă elegant la „Și altele”. Sau, în unele locuri, nici acolo. La Antena 1 s-a uitat și Nordis, s-a uitat și Arsene, s-a uitat și Ciolacu, s-a uitat aproape tot ce miroase prea tare a PSD, dar s-au dezbătut cu entuziasm șlapii lui Miruță.
Asta este ierarhia morală a presei de serviciu: un USR-ist la all-inclusive este apocalipsă turistică. Un fost premier PSD care se vede cu un condamnat fugar este detaliu de agendă. Un scandal Nordis devine ceață. O vacanță la resort devine Nürnberg cu palmieri.
Ciolacu, întrebat despre întâlnirea cu Arsene, a răspuns cu acea nesimțire naturală care a trebuit ascunsă cât a fost prim-ministru sub straturi groase de covrig cald, voce joasă și populism de magazin sătesc. Acum nu mai trebuie să mimeze chiar atât. Iese omul din ambalaj. Și ce găsim? Aceeași aroganță de baron care crede că spațiul public este sufrageria lui, legea e pentru fraieri, iar întrebările incomode sunt lipsă de respect față de rang.
Aici ajungem la o observație care mă urmărește din experiența mea de deputat. Am auzit zilele trecute un analist spunând, cu aerul omului echilibrat, că nu toți pesediștii fură, că nu toți sunt corupți, că sunt și oameni OK în PSD.
Or fi.
Probabil că sunt. Într-un partid mare găsești de toate: oameni decenți, oameni muncitori, oameni care chiar cred că fac bine, oameni care nu au furat niciodată un leu, oameni care au intrat din oportunism mic, din tradiție de familie, din calcul local, din frică, din inerție sau din convingerea că pot schimba ceva din interior. Dar întrebarea nu este dacă există oameni OK în PSD.
Întrebarea este cum trăiesc acești oameni OK cu ideea că stau într-un partid în care corupția nu este accident, ci sediment. Nu excepție, ci cultură. Nu derapaj individual, ci ecosistem. Un partid care a dat premieri, miniștri, consilieri, parlamentari, primari, președinți de consilii județene condamnați, anchetați, salvați prin prescripție, spălați prin procedură, recuperați prin funcții, plimbați prin televiziuni și așezați din nou la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
La un moment dat, nu mai poți spune că miroase urât doar într-un colț al casei. Dacă de treizeci de ani miroase în toate camerele, poate problema nu este găleata din baie. Poate casa este construită pe hazna.
Eu unul, dacă partidul în care am fost ar fi avut măcar un condamnat pentru furt și șpagă, plecam. Nu țineam conferințe despre nuanțe. Nu explicam că și în pădure mai sunt uscături. Nu spuneam că generalizările sunt nedrepte. Plecam. Pentru că nu poți spăla o cămașă albă într-o cadă de motorină și apoi să te miri că nu mai miroase a lavandă.
Cinstit în latrină nu înseamnă cinstit. Cinstit în cocină nu înseamnă curat. Poți să fii cel mai corect om din lume, dacă intri zilnic într-o încăpere în care se fură, se minte, se acoperă, se prescrie, se negociază impunitatea și se transformă hoția în carieră, la un moment dat trebuie să răspunzi nu doar pentru ce ai făcut, ci pentru ce ai acceptat să legitimezi cu prezența ta.
Asta este tragedia oamenilor decenți din partidele indecente: devin deodorant politic. Nu fură ei, dar ajută mirosul să pară suportabil.
Și de aceea petardele sunt atât de utile. Religia. Dronele. Șlapii. Resortul. Scandalul de weekend. Măslina în castron. Toate au rolul de a muta nasul publicului de la miasma principală. Să ne certăm pe opționalul fără opțiuni, pe drona care trebuia doborâtă de cei care au votat contra instrumentelor de apărare, pe vacanța lui Miruță, pe orice, numai să nu stăm prea mult cu ochii pe conducta de bani, pe partidele care se bat în instanță pentru ștampilă, pe PSD-ul care face morală cu Arsene în fotografie și Nordis în fundal.
România nu duce lipsă de scandaluri. Duce lipsă de rușine.
Iar rușinea, spre deosebire de drone, nu poate fi doborâtă cu rachete. Trebuie să existe înainte să cadă.
La noi, deocamdată, zboară prea sus.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
