Artistul plastic Mihai Pînzaru – PIM, despre excursia sa în Creta, cea mai mare insulă a Greciei, unde a vizitat obiective istorice și a descoperit locuri despre care spune că păstrează povești impresionante:
”Eu am mai fost în Grecia, dar am fost în Grecia continentală. Am fost la Patras, locul unde și-a pus amprenta nemuritoare unul dintre cei care ne-au creștinat pe noi, Sfîntul Andrei, Apostolul Andrei, cu crucea lui, crucea pe care o știe toată lumea de la intersecția drumurilor cu calea ferată, crucea Sfîntului Andrei. Am fost la Patras, am fost la Itea… În Grecia, pe insule, n-am fost niciodată. Este spectaculos, nu te sufoci, nu e aglomerat…
Pe insula Creta am fost, cea mai mare insulă din cele 6.000 de insule grecești. E în partea cea mai de sud a arhipelagului grecesc și vreau să spun că zona asta, cum zic să eu, <colcăie> de informație istorică. De la regele Minos, pînă la…, trecînd prin Bizanț, otomani, lupta de independență grecească etc. Poate lumea nu știe, dar Creta a avut statalitate pînă la 1913, s-a unit cu Grecia după primul război balcanic. A fost și ea trecută prin cuțit, prin sabie și foc.
Este o formațiune geologică foarte interesantă, este în apropierea coastelor africane, se simte în aer căldura, dar fiind înconjurată de mare, dimineața, seara, simți briza mării, dar de-a lungul zilei este dogoarea soarelui. Ești salvat în hotel de sistemele de răcire.
Sînt multe atracții, de exemplu Palatul Knossos a lui Minos, la Micene – cultură miceniană, cît încape. Eu am fost într-o excursie, am fost cu un prieten, doctorul Morel Rosenthal, el stă în București. E un om care are trei naționalități: germană, israeliană și română. Ne știm de peste 25 de ani, prieten cu Sorin Postolache (publicist și caricaturist, născut în 1947, decedat în 2002 – n.r.). El a fost un poet foarte apreciat de Fănuș Neagu. Sîntem într-un grup foarte răstrîns de prieteni. Sîntem alături de Adrian Cioroianu, care este o figură emblematică a contemporanității noastre. Și, fiind prietenul nostru, noi sîntem tare mîndri de el și el de noi.
La un moment dat am debarcat în Kazantzakis, din Heraklion. Nicos Kazantzakis a fost un prieten de-al lui Panait Istrati. Și băieții erau mari comuniști și admiratori ai lui Lenin. Pînă au plecat Panait Istrati și Kazantzakis în Rusia, Panait Istrati și-a dat seama pe loc ce catastrofă umană reprezintă bolșevismul. Kazantzakis a zis: <Stai, nu te supăra, că pînă se vor implementa toate idealurile astea mai durează>. Istrati a spus că s-a lămurit. Și s-au certat, iar pînă la sfîrșitul vieții nu și-au mai vorbit. Panaiti Istrati era pe jumătate grec. Au umblat băieții pe la Paris, în fine.
Am mai fost la Spinalonga. Spinalonga este o invitație la a vedea o insulă fortăreață în care au fost luați cu forța și băgați ca niște prizonieri toți bolnavii de lepră din Grecia. Că toți în Grecia s-ascundeau în Creta, în peșteri. Și veneau familiile și le aduceau mîncare la buza peșterii, proaspătă. În 1913 s-a unit Creta cu Grecia și, la un moment dat, guvernul grec, prin ’20 și ceva, a strîns toți leproșii și i-a închis acolo, pentru că, fiind o formațiune din asta fortificată, n-aveau cum să mai plece, să mai fugă cu bărci…, și au locuit acolo. În insula Creta erau 3.000 din cele peste 5.000 de peșteri din Grecia. Autoritățile i-au prins, i-au luat, i-au adunat și au început tratamente acolo. Ceea ce s-a întîmplat… a fost că s-au îndrăgostit între ei în condițiile alea de boli și au dat naștere la copii perfect sănătoși, copii care le-au fost luați și duși – tratamente inumane din punctul de vedere al sentimentelor. Și a apărut o carte scrisă de Victoria Hislop (Insula, apărută în România la Editura ”Libris” – n.r.) Ea avea o bunică care a fost în situația asta, bolnavă de lepră.
În insula asta sînt două biserici. Într-o biserică în care se efectuau cununii venea un preot care avea aură de sfînt. A făcut o biserică și i-a întrebat pe oameni de ce nu vin: <Sînteți bolnavi, haideți să vă închinați la Domnul!>. Și unul i-a zis: <Dacă bei apă după mine, din paharul meu, noi venim toți>. Și preotul a zis: <Da, dă paharul! Bea și dă-mi și mie paharul!>. A băut preotul, într-un gest din ăsta de mare devoțiune religioasă… Și nu s-a îmbolnăvit preotul. Și i s-a dus vestea, el venea mereu cu barca, avea autorizație de la cei puternici și se întîlnea cu ei și așa a venit foarte multă lume la biserici. Erau două biserici acolo – la una se săvîrșeau cununiile și în cealaltă înmormîntările”.
