A fost una dintre acele săptămâni rare în care realitatea românească a avut eleganța să nu mai improvizeze. A venit disciplinată, cu mapa în mână, și a bifat exact ce era de bifat. Până la ultimul cui. Finala Mondialului a fost urâtă, politica a fost urâtă, guvernul tot n-a apărut, PNRR-ul a trecut prin Parlament cu scandal, PSD și AUR s-au mai pupat o dată în comisia juridică, PNL a continuat divorțul fără să iasă din casă, iar Călin Georgescu a mai plimbat prin târguri icoana vie a ridicolului național.
Începem cu fotbalul, fiindcă măcar acolo, din când în când, se mai dă gol.
Finala Campionatului Mondial a fost mai urâtă decât dubla aia dintre Steaua și Kuusysi Lahti, din vremurile în care fotbalul se juca pe casete video, cu imaginea tremurând, comentatorul sugrumat de emoție și mingea ascunsă undeva între ceață, mocirlă și două degajări în aut. A fost genul de meci care îți amintește că sportul poate fi frumos, dar nu e obligat. Uneori fotbalul vine în haine de gală și miroase a vestiar nespălat.
Argentina a jucat cum se joacă în nopțile în care nu mai ai idei, dar ai tibii la dispoziție. Cu mâna în adversar, cu cotul la vedere, cu privirea aceea de băiat cuminte care tocmai a lăsat o gleznă pe iarbă și se miră că lumea exagerează. N-a fost finală, a fost proces-verbal cu crampoane. Târâș-grăpiș, s-a dat un gol, nu atât ca să se câștige meciul, cât ca să se facă dreptate minimă, să nu plece lumea acasă cu sentimentul că a asistat la un jaf estetic televizat global.
Meciul adevărat al finalelor s-a jucat, paradoxal, pentru medalia de bronz. Adică pentru trofeul pe care nu-l dorește nimeni. Medalia de bronz la Mondial este ca felicitarea primită după ce ai picat examenul cu 4,90: tehnic, cineva te apreciază, dar tu tot ai vrea să nu fii acolo. Joci pentru locul trei după ce ai ratat finala, iar organizatorii îți pun ghirlanda pe gât cu aerul că ți-au făcut o favoare. Ești întrebat cum te simți, și nu poți spune adevărul: „ca omul invitat la nuntă după ce mireasa a fugit cu altul”.
În rest, politica noastră a jucat exact finala ei eternă: urât, fragmentat, cu faulturi tactice și cu publicul obligat să se uite fiindcă biletele au fost plătite din taxe.
Criza intră în august. Nu intră elegant, cu pălărie și valiză, ci intră cum intră un musafir prost crescut, cu bocancii plini de noroi, punându-și coatele pe masă. Guvernul, ne asigură periodic domnul Grindeanu, vine imediat. Peste două săptămâni. Acum-acum. Se mai discută, se mai armonizează, se mai responsabilizează, se mai caută formula, se mai coace pâinea, se mai răcește ciorba, se mai consultă pisica.
Aha.
Am mai spus-o: în politica românească, „peste două săptămâni” a devenit un fel de mañana cu certificat de la Cotroceni. Nu înseamnă mâine. Nu înseamnă nici poimâine. Înseamnă „nu azi”, „altădată”, „mai vedem”, „la anul când o înflori bostanul”. Dacă întrebi peste două săptămâni unde e guvernul promis, oamenii se uită la tine cu mila obosită cu care se uită bătrânul vânzător de pepeni la clientul care chiar crede că pepenele se alege după știință.
În paralel, Bolojan a secat Dunărea. Desigur, nu personal, cu găleata, deși la cum merge propaganda, nu m-ar mira să aflăm curând că a fost văzut noaptea, pe mal, cu un pai liberal uriaș, sorbind fluviul ca să saboteze poporul. Realitatea e mai banală și mai gravă: secetă, apă puțină, Cernavodă cu probleme, energie sub presiune, soluții de avarie, stânci aruncate în aer ca să mai țină în viață reactorul. Dar, într-o țară normală, asta ar produce discuții despre infrastructură, adaptare climatică, energie, strategie. La noi produce lozinci, acuze, cruci făcute cu limba în cerul gurii și încă o ocazie ca toată lumea să mimeze că a descoperit apa.
Și, în timp ce Dunărea scade, nivelul ipocriziei crește.
S-au votat amendamentele și legile pentru PNRR. Cu scandal, firește. Nimic important nu poate trece în România fără puțin tămbălău, fără două mâini băgate până la cot în borcan și fără trei declarații despre principii. PNRR-ul este acea vacă europeană pe care toți o mulg cu aerul că se roagă pentru sănătatea ei. Nimeni nu vrea să pară flămând, dar toți au cana pregătită.
Am prevăzut că vor trece. Era imposibil să nu treacă, fiindcă de acolo vine mălaiul. Reforma e discutabilă, jaloanele sunt plictisitoare, Bruxelles-ul e enervant, dar banii sunt buni. Banii nu au ideologie. Banii nu au doctrină. Banii nu deranjează nici suveranistul când ajung la firma potrivită prin studiul de fezabilitate potrivit, făcut de consultantul potrivit, într-un județ suficient de matur democratic cât să știe cine trebuie să câștige licitația.
Dar, ca să nu treacă prea curat, au apărut dedicațiile. Una pentru tragerea lui Fritz pe linie moartă, alta pentru aflarea averii Mirabelei Grădinaru. De parcă am fi descoperit brusc marele pericol strategic al României: concubina prezidențială. Stătea țara în cumpănă, Dunărea se usca, Cernavodă tușea, guvernul lipsea, PNRR-ul scârțâia, dar noroc că a venit cineva să întrebe: bine, bine, dar concubinajul ce regim fiscal are?
De acum poate aflăm și definiția amantei, a concubinajului, a relației stabile, a relației instabile, a relației cu beneficii, a relației fără beneficii, a întâlnirii la cafea, a zborului discret și a privirii semnificative la bufetul de la business lounge. Parlamentul va putea, în sfârșit, să-și împlinească menirea istorică: să clarifice ce este iubirea în Monitorul Oficial.
Și aici apare comedia supremă. Cei care ne vorbesc despre familie tradițională și transparență morală au o memorie selectivă ca o perdea trasă prost. În zborurile Nordis spre Monte Carlo, sunt sigur că se aflau doar buni creștini, familii extrem de tradiționale, soți lângă soții, copii cuminți, rugăciuni de seară și niciun păcat care să nu fi fost fiscalizat corespunzător. Acolo nu existau amante, concubine, combinații, vacanțe cu iz de contract, prietenii de avion și iubiri trecute prin notarul interesului. Nu. Acolo era mănăstire aeriană. Athos cu catering.
Apropo de grotesc, Călin Georgescu duce spectacolul la extrem. Omul merge prin târguri ca un sfânt cu program de PR, înconjurat de haidamaci, bodyguarzi, priviri solemne și camere gata să prindă momentul istoric în care profetul atinge roșia. Se plimbă printre tarabe, se uită la legume cu gravitatea unui om care citește destinul neamului în pătrunjel, vorbește despre țăranul român, despre rod, despre pământ, despre suflet, dar parcă nici el, nici escorta, nu cumpără măcar o legătură de verdeață cât să nu moară simbolul de foame.
Este târg fără comerț, credință fără smerenie, popor fără popor, regie cu sacoșa goală. Un fel de reality-show mistic pe buget de propagandă, în care țăranul este decor, marfa este fundal, iar liderul vine să se fotografieze cu pâinea altuia.
Și atunci întreb și eu, ca prostul: știe cineva cât plătim pe SRI, SPP, poliție, jandarmerie, servicii, servicii de servicii, draci și laci instituționali, ca să lăsăm un personaj mesianic să-și facă serviciu personal de pază pe banii văduvelor? Când îți plimbi propria gardă prin târguri, când oamenii se dau la o parte ca la trecerea unui convoi mic de voievod cu anxietate, nu mai ești om al poporului. Ești poporul privit de după cordon.
În tot acest timp, pe surse, cică s-au mai înțeles o dată. Nazare ar fi bun. Tomac ar fi fost bun. Veștea a fost bun până n-a mai fost. Bolojan era bun, dar a secat Dunărea. Grindeanu e bun doar pentru PSD și pentru oglinzile în care PSD încă se vede partid responsabil. Oricine e bun, dacă poate fi împachetat în formula corectă și livrat la ora potrivită, după ce publicul a fost suficient afumat.
Mă luați drept prost, nu?
Ați dat fumigena. Exact acum, când lumea se uită la Dunăre, la Cernavodă, la târgurile lui Georgescu, la Mirabela, la Fritz, la bronzul nedorit, la finala urâtă, la Nordis, la Monte Carlo, la orice altă petardă cu fitil mediatic, exact acum vreți să puneți guvernul pe masă și să spuneți: poftiți, s-a rezolvat.
Haida-de!
Nu s-a rezolvat nimic. S-a amânat, s-a împachetat, s-a parfumat, s-a mutat dintr-un sertar în altul. România nu iese din criză fiindcă i se pune etichetă nouă pe borcan. Guvernul nu devine legitim doar pentru că a apărut după destule fumigene. Reforma nu devine reformă dacă e votată de cei care o sabotează cu amendamente scrise cu un ochi la Bruxelles și cu celălalt la dușmanul local.
Dacă aș fi coana Ioropa, într-o zi i-aș strânge pe toți într-o sală mare, fără aer condiționat, fără cafea, fără apă minerală cu lămâie, și le-aș spune simplu: gata. Nu vă mai dau bani. Deloc. Nici măcar de un Pepsi. Beți apă clocită de la chiuvetă, dacă a mai rămas în instalație. V-ați bătut joc de fiecare jalon, de fiecare termen, de fiecare lege, de fiecare promisiune. Ați transformat fondurile europene în talcioc de partid și reforma în afiș electoral. Ajunge.
Dar coana Ioropa are răbdare. Multă. Uneori prea multă. Și noi profităm de asta cum profită elevul leneș de profesorul bun: nu ca să învețe, ci ca să mai tragă o dată de timp.
La noi, politica nu se face în linie dreaptă. Se face în fum. Fumigene peste fumigene, petarde peste petarde, scandal peste scandal. Azi Fritz, mâine Mirabela, poimâine Georgescu la târg, răspoimâine Dunărea furată de Bolojan, apoi Nordis uitat, Ciolacu trecut la „și altele”, PNRR-ul împins cu genunchiul, guvernul promis peste două săptămâni, familia tradițională invocată între două zboruri spre Monte Carlo.
Și, în mijlocul acestei clocoteli, cetățeanul stă cu ochii pe ecran, obosit, transpirat, tratat ca un copil căruia i se tot schimbă jucăria din mână ca să nu întrebe unde i-a dispărut casa.
Finala Mondialului a fost urâtă, dar măcar s-a terminat.
Finala noastră nu se termină niciodată. Se joacă la nesfârșit, cu aceiași fundași bătrâni, aceleași faulturi, aceleași simulări, același arbitru care se duce la VAR și se întoarce spunând că n-a văzut nimic. Mingea e undeva, probabil, sub masa la care se împart banii.
Iar noi, din tribună, mai primim o promisiune.
Guvernul vine.
Mâine.
Mañana.
La anul, când o înflori bostanul !
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
