Într-o țară în care absurdul nu mai provoacă revoltă, ci doar oboseală, săptămâna aceasta ne-a oferit două demonstrații perfecte de dispreț față de inteligența publică: una în care ni se spune că Dumnezeu ține, și alta în care ni se arată, discret, cine plătește. Diferența dintre ele este pur stilistică. Fondul e identic.
-
-
- Evanghelia după Viena
-
Călin Georgescu, agronomul cu diplomă, după ce a plantat un pom, filmat de o sută de gură-cască, într-un mod ce a oripilat orice pomicultor adevărat, a livrat la Realitatea TV o nouă mostră a faptului că în capetele din care lipsește materia cenușie se poate turna, ca în latrină, absolut orice. Dintr-un interviu, care, ca și pînă acum, poate fi caracterizat drept material umoristic sau psihiatric de către unii, ori inspirație divină pentru alții, un citat ar merita introdus, fără efort, în manualele de manipulare: „Dumnezeu ne ține pe toți. Și pe mine, și pe dumneavoastră, și pe cei care pun aceste întrebări, nu de dragul de a da un răspuns, ci pentru că le place bârfa. Nu sunt interesat de așa ceva, continui să spun că toate aceste răzbunări ale sistemului fac cinste”. Un pseudo-verset aruncat cu seninătate peste o realitate pe care o contrazice violent.
Pentru că da, păsările cerului nu seamănă și nu culeg, dar nici nu trăiesc regește la Viena, nu locuiesc în confort occidental, nu se îmbracă cu haine care costă cât bugetul pe un an al unei familii medii, nu gravitează în cercuri ce duhnesc a spionaj și nu transformă „mila lui Dumnezeu” într-o explicație contabilă pentru un stil de viață opulent și opac. Călin Georgescu nu este antisistem; este produsul perfect al unui sistem pe care îl neagă teatral. A trăit în Viena – locul unde influența se negociază în șoaptă și unde „independența” este, de multe ori, doar o mască mai elegantă a dependenței de favorurile unor actori statali potrivnici nouă – și de acolo vine să joace rolul profetului neînțeles. Există și AUR, și ardeleni, dar nimeni nu mai râde în acest cinematograf al absurdului, unde rolul acestui cabotin nu mai e o simplă contradicție, ci o ruptură de logică permanentă, pe care orice om inteligent o percepe ca pe o insultă flagrantă a inteligenței sale.
Partea cu adevărat gravă nu e însă discursul, ci publicul. Există oameni care nu doar acceptă această fractură, ci o îmbrățișează, hipnotizați de ton, nu de conținut, de solemnitatea de mucava, nu de adevăr. Nu contează că discursul e gol, contează că sună grav; nu contează că luxul contrazice smerenia, contează că propozițiile seamănă cu ceva auzit, cândva, într-un film de Paște. O versiune diluată de mesianism, extrasă mai degrabă din scenariul lui Franco Zeffirelli decât din Evanghelii: în acel film clasic, grandios, chiar și cei mai puțin religioși au văzut o realizare de excepție. În cabotinajul frust al gurului doar decerebrații, zombificați de promisiunile de măreție patriotică și bogăție smulsă de la globaliștii ce vor fi reeducați în lagăre, văd ceva strălucitor, profetic. Adularea versiunii de Tik Tok a clasicului film denotă o puținătate mentală generalizată ce nu poate decât să confirme rezultatele testelor PISA.
Apogeul grotescului rămâne episodul Belgrad: întâlnirea cu Sebastian Ghiță și „oamenii sistemului”, unde omul susține că s-a dus… ca să fie refuzat. Nu e doar fals, e insultător, pentru că presupune că publicul nu doar că nu gândește, dar nici nu mai încearcă. Șarlatanul modern nu mai are nevoie să fie credibil; are nevoie doar de un public suficient de obosit încât să nu mai verifice. Un public pe care, ca orice escroc, îl disprețuiește profund, organic, și căruia îi testează cinic limitele credulității.
-
-
- Bugetul – miracolul înmulțirii pomenii
-
Dacă prima parte a săptămânii a fost despre credință oarbă, a doua a fost despre contabilitate creativă. Coaliția a jucat, din nou, aceeași piesă: „stăm, dar ne e silă”. PSD amenință, PNL oftează, toți negociază, nimeni nu pleacă. Doar cei de la USR jură că de data aceasta nu pleacă nici desprinși cu șpaclul sau opăriți. Pentru că nimeni nu părăsește masa de la care se împarte bugetul, iar restul e teatru.
Circul din jurul miliardului pentru ajutoare sociale este poate cea mai sinceră minciună a momentului: o sumă aruncată demonstrativ într-o prăpastie bugetară unde nici o sută de miliarde nu ar face ordine. Scopul nu este să rezolve, ci să arate: să mimeze grija, să cumpere timp, să liniștească un electorat care nu mai crede, dar încă speră. Fiecare partid joacă pentru propriul electorat rolul „polițistului bun”: cel care ar da mai mult, dar nu e lăsat; cel care ar pleca, dar rămâne responsabil; cel care suferă pentru țară, dar votează la timp. Această comedie a responsabilității este, în realitate, o împărțire cinică de funcții și bani. USR și PNL se opun din răsputeri risipei, dar sunt răpuși planificat de mașina de vot populistă, electoratul lor aplaudă verticalitatea lor de neclintit. PSD mizează din nou pe populism, convins că poate recupera electoratul pierdut în fața AUR cu aceeași rețetă: bani și discurs. Numai că problema nu mai e suma, ci credibilitatea. Iar electoratul plecat nu mai poate fi cumpărat cu pomeni; poate fi recucerit doar din interior sau pierdut definitiv. Restul e autoamăgire.
-
-
- Frica reală
-
Bugetul va trece nu pentru că este bun sau echilibrat, ci pentru că alternativa este prea urâtă ca să fie rostită: retrogradarea ratingului de țară la „junk”. Există însă o frică mai puțin discutată și mult mai reală: scenariul în care Ilie Bolojan pleacă. Pentru PSD, acesta nu e un calcul politic, ci un coșmar operațional, pentru că ar însemna, în plină criză, o guvernare alături de AUR, adică pierderea controlului, nu asupra economiei, ci asupra mecanismului. Iar pentru un partid obișnuit să administreze puterea, nu să o riște, asta este inacceptabil. PSD nu și-a asumat niciodată nici declanșarea, nici gestionarea crizelor. Vă începe, oare, acum? Nu aș paria pe asta !
-
-
- Epilog: două miracole
-
În fond, toată mascarada e aceeași poveste spusă în două limbaje diferite: unul mistic, în care un om își explică luxul prin mila lui Dumnezeu și cere să fie crezut pe cuvânt, și unul bugetar, în care niște politicieni împart banii altora și cer recunoștință pentru asta. În ambele cazuri, mecanismul e identic: se invocă binele, se evită explicațiile și se mizează pe credință – nu în Dumnezeu, nu în economie, ci în public. Un public obnubilat, înrăit, lehămețit, care nu mai este convins, dar care, din inerție, încă mai ascultă litaniile dezlânate ale politicienilor. Și, uneori, încă mai crede. Că unii cred că le va pica în poală pomana, iar alții că România va deveni o țară guvernată de morală și cinste, asta e doar un amănunt. Credința contează. Nu-i așa?
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
