Există în politica românească o boală veche, aproape endemică: alegerea oamenilor nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce nu sunt. Emil Constantinescu nu era Iliescu. Iohannis nu era Ponta. Nicușor Dan nu era Simion. România votează deseori preventiv, defensiv, ca un om care sare pe geam nu pentru că iubește zborul, ci pentru că încăperea a luat foc.
Iar Nicușor Dan a ajuns președinte exact așa: nu ca rezultat al unei emulații politice colective, ci al unei spaime colective. A fost candidatul pe care o majoritate l-a privit ca pe extinctorul constituțional pus în perete pentru situații de urgență. Nimeni nu visa la un mare lider providențial. Oamenii voiau doar să nu intre România într-un delir suveranist cu accente mesianice și live-uri filmate din mașină. Și, trebuie spus limpede, în aceleași condiții, de o sută de ori, aș vota la fel. Pentru că alternativa era George Simion, iar între un om rigid, stângaci și lipsit de talent politic și unul care confundă statul cu o galerie de stadion alegerea nu era, în realitate, foarte complicată. Doar că aici începe adevărata problemă. Una este să câștigi pentru că adversarul sperie lumea. Alta este să dovedești ulterior că meriți puterea prin propria consistență politică.
Iar după primele luni de mandat, imaginea care începe să se contureze este cea a unui președinte care confundă medierea cu absența. Un om care pare să creadă sincer că rolul șefului statului este să stea între tabere și să privească grav în gol și să îndemne la un calm bovin, până când lucrurile se rezolvă singure. Numai că România nu mai este într-un moment istoric în care îți permiți luxul contemplativ al arbitrajului pasiv. Țara fierbe economic, politic și social. Piețele reacționează emoțional. Partidele se sfâșie între ele. Europa privește cu neîncredere alianțele toxice dintre PSD și AUR. Iar președintele răspunde adesea cu fraze tehnice, cu explicații reci și cu eterna sintagmă a „rolului de mediator”. Problema este că mediatorul funcționează într-un conflict între două părți raționale. Nu între oameni care încearcă simultan să incendieze casa și să fure caloriferele.
Anularea recepției dedicate Zilei Europei a fost simptomatică pentru acest tip de președinție. Nu neapărat greșită. Dar stângace. Extrem de stângace. În loc să transforme momentul într-o reafirmare fermă a apartenenței României la proiectul european într-un context regional complicat, președintele a ales o formulă austeră, aproape contabilă, care a produs exact efectul opus: senzația de retragere, de ezitare și de răceală diplomatică.
La fel și criticile adresate Europei chiar de Ziua UE. Nu erau complet lipsite de fond. Bruxelles-ul are suficientă birocrație, suficientă aroganță și suficiente ipocrizii încât să poată fi criticat legitim. Numai că politica nu înseamnă doar adevăr factual. Înseamnă și moment, simbol și context. Iar într-un moment în care presa rusă jubilează după apropierea dintre PSD și AUR, când extremismul european crește și când România începe să fie privită ca o zonă de risc politic, să livrezi mesaje ambigue către Europa nu transmite independență. Transmite nesiguranță.
Și aici apare ruptura cea mai interesantă: bula electorală care l-a ridicat pe Nicușor Dan începe să îl privească tot mai rece. Nicușoriștii înfocați îl apără în continuare cu fanatismul tipic oricărei tabere politice online. Pentru ei, orice critică este automat „propagandă”, „extremism”, „pesedism” sau „atac coordonat”. Numai că restul electoratului care l-a votat nu era format din activiști fanatici. Era format din oameni pragmatici, mulți dintre ei obosiți, care au făcut un calcul rece: „Nu e ideal, dar măcar nu ne aruncă în aer”. Doar că acești oameni nu cer acum perfecțiune. Cer semne de autoritate. Iar președintele pare deseori un profesor universitar genial obligat accidental să conducă o încăierare într-o crâșmă de provincie.
Relația rece cu Ilie Bolojan accentuează această impresie. În mod normal, un președinte cu instinct politic ar fi înțeles imediat potențialul unui tandem cu un premier perceput drept anti-sistem și reformist. Ar fi capitalizat imaginea de seriozitate și disciplină administrativă. În schimb, între cei doi pare să existe o distanță aproape clinică. Poate din orgoliu. Poate din neîncredere sau un calcul electoral destul de vizibil pentru a-și asigura un al doilea mandat. Poate din incapacitatea lui Nicușor Dan de a funcționa în logica alianțelor politice clasice. Pentru că aici este problema fundamentală a președintelui: el nu înțelege instinctiv politica, nu este, precum Traian Băsescu, o cotarlă educată la școala vieții, ci mai degrabă un Pekinez de apartament, obișnuit cu eleganța bolurilor smălțuite, din care se servește cu delicatețe imperială. Înțelege administrația. Înțelege matematica. Înțelege procedura. Dar politica este și emoție, și spectacol, și construcție de majorități, și gestionarea simbolurilor. Iar Nicușor Dan pare deseori omul care intră într-un meci de box cu mentalitatea unui participant la olimpiada de matematică. Asta nu îl face rău intenționat. Îl face vulnerabil.
Există și o întrebare tot mai prezentă: asistăm la o apropiere reală de PSD?
Greu de spus.
Mai degrabă pare că președintele încearcă disperat să evite conflictul frontal cu un partid care încă domină masiv administrația locală și parlamentară. Problema este că, în România, neutralitatea față de PSD este percepută rapid drept complicitate. Mai ales după episodul moțiunii.
În ochii unei părți importante a electoratului pro-european, faptul că președintele nu a avut o reacție fermă, clară și rapidă împotriva alianței de conjunctură PSD-AUR a produs dezamăgire. Nu pentru că lumea cere isterie prezidențială. Ci pentru că, într-un moment de ruptură politică majoră, absența unei poziționări ferme arată mai degrabă frică decât echilibru.
Și atunci apare altă întrebare inevitabilă: mai are Nicușor Dan șanse la un al doilea mandat?
Astăzi? Poate că da, dar șansele acestea scad vizibil, pe zi ce trece, mai ceva precum cotele apelor Dunării într-o vară secetoasă. Iar asta nu pentru că inspiră entuziasm. Ci pentru că opoziția la adresa lui rămâne fragmentată, toxică și deseori ridicolă. Dacă mâine turul doi ar fi din nou Nicușor Dan versus Simion, probabil că rezultatul ar semăna foarte mult cu cel precedent. Nu pentru că președintele ar fi iubit, ci pentru că România încă se teme mai tare de alternativa cealaltă. Numai că politica bazată exclusiv pe frica adversarului are termen limitat de valabilitate. Iohannis a demonstrat asta perfect. La un moment dat, oamenii încep să întrebe nu doar „de cine ne-ai salvat?”, ci și „ce ai făcut după?”
Iar aici Nicușor Dan intră într-o zonă periculoasă. Pentru că percepția începe să fie aceea a unui om decent, inteligent, dar depășit de dimensiunea politică a funcției.
Aici cred că merită și o paranteză personală. L-am cunoscut pe Nicușor Dan în 2016, când eram proaspăt membru fondator al USR la Suceava. Și spun asta tocmai pentru că mulți dintre cei care îl critică astăzi se poartă de parcă ar fi descoperit acum ceea ce era vizibil încă de atunci. Nu, Nicușor Dan nu era un lider vibrant. Nu electriza sălile. Nu avea energia explozivă a unui Ghinea și nici agresivitatea politică aproape militară a Clotildei Armand, ambii veniți în aceeași perioadă la Suceava. Nicușor era exact ceea ce pare și astăzi: profesorul distrat, ușor absent social, aparent rigid, dar extrem de încăpățânat când își fixa o direcție. În București, primarii și dezvoltatorii imobiliari îl botezaseră deja „Micul Procesoman”. Era omul care apărea cu hârtii, procese și încăpățânare administrativă într-un sistem construit pe combinații și telefonul dat cui trebuie. Doar că la acest profil de administrator obsesiv se adăugau și alte lucruri care mie, personal, mi-au ridicat semne de întrebare foarte devreme. Era acel aer aproape complet lipsit de carismă politică, carisma unui cauciuc dezumflat care încearcă să țină discursuri despre urbanism într-o țară care trăiește din scandal și emoție. Apoi articolul acela din Dilema, cu accente considerate de mulți homofobe. A urmat refuzul de a poziționa clar USR față de referendumul pentru familia tradițională, episod care avea să producă ulterior ruptura lui de partid. Iar motivul real invocat atunci în interiorul USR nu era atât ideologic, cât aproape bizar în formulare: că ar fi promis unor persoane misterioase că partidul nu va adopta poziții publice sensibile privind religia. Apoi a venit apropierea de oameni precum misteriosul Matei Păun, care a condus campania din 2016 și a avut niște decizii cel puțin ciudate, de parcă USR devenea mult mai puternic decât i s-ar fi permis, Marius Lazurca, consilierul lui apropiat, cu textele lui religioase aproape mistice și cu poziționări văzute de mulți drept hardliner-conservatoare, și exemplele ar putea continua. Toate acestea întregiseră pentru mine imaginea unui om mult mai complicat decât părea public și mult mai conservator decât voia bula progresistă să creadă.
Din acest motiv am fost, probabil, unul dintre primii contestatari interni ai lui Nicușor Dan în USR. Și tocmai de aceea cred că analiza de astăzi trebuie făcută fără isterie și fără mitologie.
Nicușor Dan nu s-a schimbat fundamental. El este aproape exact același om de atunci. Diferența este că în 2016 excentricitățile lui păreau suportabile într-un partid mic de nișă. În 2026, aceleași trăsături sunt proiectate pe ecranul uriaș al unei președinții aflate în mijlocul unei crize. Și, totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, există un paradox.
Este poate cea mai tristă formă de legitimitate democratică: să nu fii ales pentru ce reprezinți, ci validat constant prin frica de alternativa posibilă.
Nicușor Dan nu este un dezastru. Nu este un dictator. Nu este un aventurier politic.
Este, poate, ceva mult mai românesc și mai frustrant: un om probabil decent, un intelectual veritabil, ajuns într-o funcție uriașă într-un moment istoric prea mare pentru stilul lui politic. Pe lângă politicienii versați, cu bune și cu rele, Nicușor Dan este ca Lica Gheorghiu, fiica fruntașului comunist, pe lângă Calboreanu, Maria Filotti sau Vraca, marii actori ai acelor momente. A ajuns pe scenă, în lumina reflectoarelor, dar printr-o circumstanță favorabilă, nu prin virtutea talentului. Corect din punct de vedere tehnic dar insipid, ca o pâine dietetică.
In aceste condiții România descoperă încă o dată că uneori nu este suficient să ai un președinte care nu dărâmă casa.
Mai trebuie să știe și cum se conduce șantierul.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
