Căldură mare, monșer.
Nu doar afară, unde asfaltul face bulbuci, aerul tremură ca piftia de Crăciun, iar termometrul pare angajat la Guvern cu normă întreagă. Căldură mare și în politică. Nu din aceea care aprinde idei, mișcă lucruri, limpezește decizii. Nu. Căldură de baltă stătută. Căldură de instituție cu aer condiționat stricat cu funcționari transpirați și secretare țâfnoase… Căldură de țară care transpiră mult și gândește puțin.
Săptămâna politică a trecut aproape pe nesimțite, ca un funcționar care iese mai devreme vineri, cu mapa sub braț și cu privirea în pământ. Nu s-a întâmplat mare lucru. Adică, în limbaj românesc, s-au întâmplat destule cât să umplem studiourile, dar prea puține cât să schimbăm ceva.
Nicușor Dan a mai bifat o rundă de consultări înainte să plece în Franța. Consultări este, desigur, un cuvânt frumos. Are aer de bibliotecă, de cafea instituțională, de oameni serioși care își notează lucruri importante pe coli albe. În realitate, consultările noastre au ajuns să semene cu acele ședințe de bloc în care toată lumea știe că subsolul e inundat, dar se discută trei ore dacă mirosul vine de la țeavă, de la canal sau de la vecinul de la doi.
Se intră. Se iese. Se declară responsabilitate. Se invocă stabilitate. Se face poza. Se spune că discuțiile au fost constructive. Apoi fiecare pleacă exact cum a venit, doar cu încă o frază lustruită pentru seara de televizor.
Sterilitatea acestor consultări a devenit aproape medicală. Dacă le-ai pune pe o lamă de microscop, n-ai vedea nici măcar o bacterie politică vie. Totul este aseptic, rece, controlat, mort. Un laborator al indeciziei.
Și totuși, printre perdelele trase ale verii, a reapărut pisica anticipatelor.
Pisica aceea care nu moare niciodată. Pisica aceea pe care o dai afară pe ușă și intră pe geamul de la baie. Pisica aceea pe care Simion o plimbă prin studiouri cu fundiță tricoloră, iar Nicușor Dan nu o mai gonește decât cu jumătate de gură. Nu spune da. Nu spune nu. Spune un fel de „miau constituțional”, suficient de vag cât să audă fiecare ce vrea.
Până mai ieri, anticipatele erau imposibile, iresponsabile, riscante, nepotrivite, nedorite, nefezabile, neeuropene și probabil neortodoxe. Acum, brusc, nu mai sunt chiar imposibile. Sunt doar complicate. Nu sunt pe masă, dar nici sub masă. Nu sunt plan, dar nici fantezie. Nu sunt dorite, dar pot fi discutate. Nu sunt negate, dar sunt împinse ușor cu papucul sub pat, să nu le vadă musafirii.
Asta este frumusețea politicii românești: nimic nu există până când devine util. Apoi există dintotdeauna.
Între timp, legile pentru PNRR vor trece. Cum trec toate lucrurile importante în România: târâș-grăpiș, cu o mână pe nas, cu alta pe clanță și cu explicația că nu avem de ales. Vor trece pentru că trebuie să vină banii europeni. Iar banii europeni, în imaginarul clasei politice românești, sunt ca porcul de Crăciun: se vorbește solemn despre tradiție, dar toată lumea se gândește la șorici.
Sigur, fondurile europene sunt păzite. Sunt proceduri, jaloane, verificări, audituri, comisii, platforme, rapoarte, indicatori, grafice, exceluri și alte garduri birocratice ridicate cu mare grijă. Dar politica românească are un talent special: dacă lași o gaură cât urechea acului, prin ea trece un client de partid cu tot cu firmă, subcontractor, consultant, văr, fin și fost coleg de bancă.
Nu trebuie să furi tot. Nici nu mai e elegant. Ajunge să pice ceva. Un studiu de fezabilitate. O consultanță. O licitație croită ca o haină englezească pe clientul potrivit. Un proiect pilot. O digitalizare a unei hârtii care înainte stătea într-un dosar și acum stă într-un cloud scump, administrat de băieții care știu parola.
Banii europeni sunt păziți, da. Dar în România paznicul este adesea rudă cu vizitatorul.
În rest, țara intră în toropeala concediilor. Și intră temeinic. Vara românească are o putere administrativă mai mare decât orice decret. În iulie, România nu mai funcționează, ci se prelinge. Instituțiile nu se închid oficial, dar se subțiază până devin abur. Secretara e în concediu. Directorul e la mare. Adjunctul e la o nuntă. Șeful de serviciu revine marți, dar marți are deplasare. Dosarul există, dar persoana care știe unde este dosarul nu există temporar.
Toropeala concediilor se așterne peste țară mai ceva ca zăpada de ianuarie. Doar că zăpada, măcar, acoperă mizeria cu o anumită demnitate. Vara o lasă la vedere, doar că nimeni nu mai are chef să se uite.
Canicula este cel mai eficient ministru al comunicării. Topește scandalul, moleșește indignarea, înmoaie memoria. Ce era urgență luni devine oboseală miercuri și glumă proastă vineri. Până să întrebi cine răspunde, apare un meci. Până să întrebi cine semnează, intră publicitatea. Până să întrebi unde sunt banii, pleacă lumea la all inclusive.
Iar Campionatul Mondial se apropie de final exact cum a mers până acum: cu fotbal, scandal, VAR, nervi, mingi care ating sau nu camere video și cu Infantino zâmbind pe lângă Trump ca Emil Bobu pe lângă Ceaușescu. Aceeași elasticitate a coloanei, aceeași artă a proximității, aceeași credință că puterea nu trebuie doar respectată, ci adulmecată de aproape, cu expresia omului care a înțeles că mingea e rotundă, dar accesul la lojă e sfânt.
Fotbalul modern a devenit o combinație de sport, geopolitică, televiziune, avocatură și dermatologie a orgoliilor. Mingea atinge sau nu atinge camera. Camera vede sau nu vede mingea. Arbitrul vede sau nu vede camera. VAR-ul vede ce n-a văzut arbitrul, dar nu vede ce vede toată lumea. Apoi vine FIFA și explică, într-un limbaj care pare tradus din klingoniană juridică, de ce adevărul depinde de unghi, protocol și sponsor.
În politică e la fel. Nu contează faza. Contează cine o interpretează. Nu contează faultul. Contează cine urlă mai tare. Nu contează dacă mingea a ieșit. Contează cine deține linia.
Și, ca să nu ne plictisim, a descălecat și Călin Georgescu la târg.
A descălecat, a privit poporul, a inspirat praful patriei și a mai debitat câteva inepții cu aer de profeție rurală trecută prin blenderul conspirației. Georgescu nu vorbește. El oficiază. Nu spune prostii. Le binecuvântează. Fiecare frază a lui pare venită dintr-un manual de astronomie dacică scris de un călugăr care a citit prea multe prospecte de suplimente.
Firește, AUR nu putea rata momentul. S-a lipit de Georgescu așa cum se lipește puricele de câine: cu disperare, instinct și speranța că mai prinde o plimbare pe spinarea altuia. Au apărut autocarele, oamenii de mobilizare, agitatorii de partid, figurația de ocazie, acea infanterie electorală despre care folclorul campaniilor spune că se hrănește cu hamburgeri, semințe și câte o bancnotă albastră strecurată discret, cât să țină trează conștiința revoluționară până la plecarea spre casă.
Toată operațiunea avea un scop simplu: AUR să se lipească, în conștiința norodului meltean, de carisma incontestabilă a noului Petrache Lupu. Doar că, spre deosebire de Petrache Lupu, care măcar pretindea că a vorbit cu Dumnezeu, profetul nostru național lasă de înțeles că el este chiar Moșul cu care a vorbit Petrache. Nu intermediarul. Nu martorul. Nu păstorul luminat. Ci sursa. Centrala. Emisia în direct din transcendent, cu bruiaj dacic și subtitrare suveranistă.
Partea savuroasă este locul. Exact într-o localitate unde USR mai are unul dintre acei primari pe care îi numeri pe degetele de la două mâini moarte. O raritate politică. Un zimbru administrativ. O specie protejată, dar nu de partidul propriu, care are uneori talentul de a-și privi aleșii locali ca pe niște rude jenante venite neanunțate la masă.
USR, partidul care a vrut să reformeze România cu aplicația în mână și a ajuns să caute primari cu lupa, privește probabil scena cu acea uimire corporatistă cu care descoperi că terenul nu seamănă cu prezentarea PowerPoint. În teritoriu nu câștigi doar cu principii, threaduri și indignare. Mai trebuie să vorbești cu oameni reali, din aceia care nu dau like la reformă, dar au nevoie de canalizare.
În partea cealaltă a decorului, Grindeanu se ceartă pe Facebook ca o precupeață cu diplomă de partid. Păstrează același rictus îngrețoșat, aceeași expresie de om obligat să miroasă poporul fără mască. Scrie, răspunde, înțeapă, se burzuluiește, face pe durul de tastatură, ca și cum destinul social-democrației s-ar juca între două postări și trei emoji-uri puse de oameni din aparatul de partid.
Grindeanu are ceva din acel politician român care nu se enervează niciodată frumos. Nu are furie, are acreală. Nu are indignare, are reflux. Pare mereu deranjat că trebuie să explice ceva unor muritori care n-au avut onoarea să stea suficient prin birouri, comitete și combinații.
Dar, să fim drepți, nu e singurul. Toată clasa politică pare prinsă într-o lungă siestă nervoasă. Nicușor consultă. PSD calculează. PNL se preface că respiră strategic. AUR urlă la lună și speră să iasă electoratul din lanul de porumb al furiei. USR numără primari și greșeli. UDMR așteaptă, cum știe cel mai bine, să vadă pe unde trece trenul înainte să cumpere bilet.
Iar cetățeanul? Cetățeanul stă în căldură, plătește facturi, se uită la meciuri, mai prinde câte o știre, mai ridică din umeri, mai înjură scurt și apoi schimbă canalul. Cetățeanul român a devenit expert în supraviețuire civică prin indiferență controlată. Nu pentru că nu-i pasă. Ci pentru că i-a păsat de prea multe ori degeaba.
Căldură mare, monșer.
Atât de mare încât și anticipatele se topesc înainte să devină alegeri. Atât de mare încât consultările se evaporă înainte să producă decizii. Atât de mare încât legile trec târâș-grăpiș, scandalurile se stafidesc la soare, iar politicienii își caută umbra potrivită sub care să mai tragă de timp.
Vara aceasta nu are dramatismul unei crize. Are oboseala unei țări care știe că se întâmplă ceva, dar nu mai are energie să întrebe exact ce.
Și poate tocmai asta le convine tuturor.
Pentru că în politică, uneori, nu trebuie să câștigi meciul. Trebuie doar să-l duci până la pauza de hidratare.
Iar după pauză, cu puțin noroc, publicul nu-și mai amintește scorul. (16 iulie 2026)
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
