Banane și blugi
În săptămîna care a trecut am consemnat sfîrșitul fiziologic al lui Ion Iliescu, a cărui longevitate a devenit, de-a lungul anilor, motiv de glume, înlocuindu-l în folclorul colectiv pe alt longeviv proverbial, maestrul Gică Petrescu. Toate canalele media, mari sau mărunte, de la televiziunile cu cea mai mare audiență, pînă la micuții influenceri și părerologii de facebook sau Tik Tok, au întors pe toate părțile evenimentul producînd adevărate rechizitorii la adresa defunctului sau, din contră, subliniind că a avut și o latură umană, o contribuție la anumite borne semnificative din istoria modernă a României. O retrospectivă documentată și validă care să analizeze măcar tangențial toate dilemele legate de existența fostului președinte ar fi, de aceea, nu doar caducă, ci extrem de hazardată. Însă, fiecare pereche de pantaloni are o părere, ceea ce îmi dă ocazia să vă spun cum am văzut evenimentele acestei săptămîni și pe unde mi-au hoinărit aducerile aminte.
Festinul mediatic
Fără discuție, pînă acum acesta este evenimentul funerar cel mai mediatizat și discutat din istoria postdecembristă a României. Aici nu includ execuția sumară și îngroparea pe ascuns a soților Ceaușescu. Pe atunci amprenta media a fost dictată doar de imaginile difuzate la TVR, iar poporul a avut cu adevărat o unitate de monolit în a se bucura de vestea morții dictatorilor cu toate că execuția în ziua de Crăciun a devenit apoi un motiv de regret și chiar de canonizare în conștiința populară. Atenția mediatică morbidă, normală pe undeva, nu a fost lipsită de gafe, precum aceea comisă de TVR, de a se grăbi cu anunțarea decesului, fără verificarea minuțioasă a surselor informației sau de anunțarea de breaking news din fața spitalului…Grigore Antipa (corect – Agrippa Ionescu). Asta mi-a adus aminte de o fotografie sinistră, ce ulterior a cîștigat și premiul Pulitzer, în care un vultur hoitar aștepta moartea unui copil famelic, pentru a începe ospățul.
Dilema funeraliilor și mascarada capitalului politic
USR, prin vocea ministrului Apărării, Ionuț Moșteanu, s-a opus în ședința de Guvern organizării de funeralii naționale, cu ziua de doliu și onorurile militare aferente. PSD, ca de obicei, atunci cînd ajunge la aceeași masă cu USR, prin vocea interimarului OUG 13 Grindeanu, s-a opus cu vehemență, a apelat la argumente de ordin uman, moral și creștinesc, a dat declarații belicoase și a boicotat ședința Coaliției. Toate bune și frumoase, am avut răbdarea să ascultăm argumentele mai mult sau mai puțin valide ale părților, dar, așa cum în Justiție un principiu care te poate călăuzi spre adevăr este „follow the money” aici șarada este dezlegată de capitalul politic.
Ședința Coaliției, la care PSD a refuzat să participe, motivînd pîngărirea onoarei seniorului Iliescu (căruia aceiași lideri i-au retras acum mulți ani calitatea de președinte de onoare și rege neîncoronat al celor trei trandafiri) nu avea pe ordinea de zi calibrarea măsurilor de austeritate, ci împărțirea posturilor de prefecți și subprefecți, și a Agențiilor de Stat, fapt amînat de ceva vreme și care se dorea a fi trecut pe sub radar. Se aude că USR, împiciorogat de rezultatele ultimului sondaj în care sînt neverosimil de aproape de PSD, nu ar fi fost de acord cu oferta primită și a cerut sondaje de opinie, care pot fi influențate mult de atitudinea față de aceste funeralii. PNL, conștient de tracțiunea locomotivei Bolojan a avut o atitudine sobră, dar ar trebui să își amintească de realitatea faptului că, în anumite momente, cum e pasul Mestecăniș de pe ruta fostului tren al foamei, o locomotivă nu e de ajuns!
În opinia mea, dilema era una simplă. Unde-i lege nu-i tocmeală, chiar dacă nu este morală! Organizarea funeraliilor unui fost sau actual președinte este prevăzută de o lege. Completarea zicalei mi-a fost inspirată de interviul halucinant dat săptămîna trecută de către șefa CSM, Elena Costache, care a acces în magistratură cel puțin dubios, după ce a absolvit o facultate de drept neacreditată, cu sediul într-o scară de bloc și a trecut pe la Institutul Național al Magistraturii doar în vizită. Conform acestei doamne, justiția aceasta exasperant de ineficientă (precum în cazurile Revoluției și a Mineriadelor) ar trebui sa fie făcută de către unși ai Domnului, care merită totul, din prima zi în care s-au gîndit să urmeze această facultate și nu trebuie să livreze nimic altceva decît motive pentru incompetența lor crasă și tupeul de interlopi, iar noi ar trebui să le oferim tot ce avem mai bun, pensii speciale de la 47 de ani, saci mari de bani și un loc etern în capul mesei.
Dilema confesională
Ion Iliescu a fost cunoscut drept un ateu notoriu, de aceea mă întreb dacă există informații că s-ar fi convertit cumva la Ortodoxie, altfel nu îmi explic cum de înalte fețe bisericești ale acestui rit creștin au ținut slujbele cuvenite unui credincios. Explicația apărută în spațiul public, în aceste zile, a fost următoarea: „Biserica nu judecă, Biserica se roagă. Noi nu sîntem puși acum să facem evaluări. Judecata lumească este dată judecătorilor, iar cea Dumnezeiască Cerului. Noi trebuie să raportăm la faptul că a fost creștin în România, faptul că i se atribuie niște păcate, e o altă discuție” – a declarat un preot, sub protecția anonimatului.
Pe mine unul, principiul „Crede și nu cerceta” nu m-a atras niciodată și nu pot abdica de la logică. E normal să dai declarații sub protecția anonimatului cînd debitezi o frază ce sugerează că orice ateu sau om de altă confesiune este creștin pentru că este pe teritoriul României și poate fi îngropat după ritualul specific. Iertarea, ca principiu biblic, presupune căință, iar la Ion Iliescu nu am întîlnit vreodată ceva să aducă măcar pe departe cu acest sentiment uman. Dimpotrivă…
Rezolvarea teologică a dilemei a fost una simplă. Băgăm pe oricine în groapă dacă primim prețul corect. Cu sinucigașii e altceva, mai la dos și îi declarăm rătăciți, victime ale celui rău și negru. Scriptura e tot o lege și legile sînt create pentru a fi urmate de unii și îndoite de alții.
Decesul lui Ion Iliescu ne-a reamintit acut, unora dintre noi, care eram destul de maturi în 1989, acea disonanță cognitivă dureroasă și deranjantă ca o picătură chinezească. Singurul lucru pe care nu îl putem rezolva, ca națiune, evoluție istorică și identitate este să ne recuperăm timpul prețios pe care l-am pierdut pentru că, după Revoluție, nu am înțeles că prăbușirea comunismului și trecerea dinspre dictatură către democrație și economia de piață nu însemna mimarea unei Perestroici moscovite, videoclipuri și filme sexy după miezul nopții, dozatoare TEC, adidași Torsion și cluburi de noapte. Elitele reale nu au înțeles atunci că un simplu apel către lichele nu va aduce în față valorile și nu va remaia fibra morală a neamului, roasă de moliile comunismului. Defunctul zilei este simbolul neputinței intelectualilor veritabili, încremeniți de frica de a pune mîna pe cîrma corabiei și de a naviga către valoarea cîștigată prin educație și morală. De aceea, noi, cei care am trăit acele momente, avem datoria de a împiedica, prin puterea cuvîntului și recursul la memoria reală, idolatrizarea și canonizarea figurilor de genul Iliescu sau Ceaușescu. În caz contrar ar trebui să ne asumăm spășiți ceea ce ni se reproșează de către cei pe care i-am lăsat să crească într-un sistem turpid, imoral și corupt – faptul că ne-am mulțumit gregar cu blugi și banane! Dacă noi nu vom găsi modalități de a înlocui noroiul kremlinez cu lumina adevărului, acești strigoi vor genera din ce în ce mai mulți adepți.
Noi am fost cei care trebuia să îl îngropăm cu adevărat pe Nicolae Ceaușescu și nu am reușit!
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
