Nostalgia politicii și politica nostalgiei
Nostalgia este un sentiment care nu poate fi explicat tinerilor, nu poate fi educat, și care se dobîndește doar prin trecerea timpului. De aceea, atunci cînd bunicii sau părinții ne povesteau despre copilăria lor nu înțelegeam transfigurarea și emoțiile care începeau să îi stăpînească. Copilăria, tinerețea și chiar o bună parte a vieții adulte sînt vîrste la care sîntem posesorii inconștienți ai unei averi incomensurabile – timpul – și nu avem încă pe deplin maturat organul mental cu care să putem decela implacabilitatea scurgerii unidirecționale a scurtului nostru drum în care putem asista la spectacolul existenței. Nu doresc să aprofundez o temă extrem de generoasă a psihologiei, însă am încercat să decelez, cu mijloacele care îmi stau la îndemînă, care ar putea fi cîțiva dintre factorii care au făcut din România o țară de nostalgici. Și cum noi întotdeauna sîntem speciali, nostalgia națională actuală are o tentă profund contraintuitivă și un specific politic.
Sondajele ne arată că mai bine de jumătate din populație tînjește acut sau cronic după vremurile de dinainte de 1989. Pot înțelege sentimentele celor care, în momentul eliberării de regimul Ceaușescu aveau minim 40 de ani, și, de bine, de rău, și-au construit o existență, au migrat de la sat la oraș, au contribuit la urbanizarea și industrializarea țării și au văzut cu ochii lor, au pipăit țipînd: „Este!” promisiunile noului. Pot înțelege și tendința de estompare și romanțare a greutăților specifice timpului, bazată în principal pe nostalgia tinereții trecute, care, precum un burete magic, a șters amintirile despre cozi, frig, întuneric și lipsa de libertate de exprimare și mișcare. Este același mecanism prin care colegii de armată din acele vremuri, atunci cînd se întîlnesc, deapănă amintiri plăcute, uitînd că timp de un an și jumătate au fost abuzați de niște gradați semianalfabeți și grandomani, executînd tot felul de ordine absurde și inutile.
Ceea ce este mai greu de explicat rațional este mecanismul prin care reprezentanți ai unor generații care nu au trăit nici o clipă acele vremuri sînt convinși că societatea de atunci era mult mai bună decît cea de acum. Un experiment de condiționare, care a avut loc la jumătatea secolului trecut, a implicat un grup de maimuțe, aflate într-o cușcă, în care, pe o scară, era pus un coș cu banane. De fiecare dată cînd o maimuță se suia pe scară și lua o banană, peste restul maimuțelor erau aruncate cîteva găleți cu apă cu gheață. După ceva timp, de fiecare dată cînd o maimuță încerca să se urce pe scară celelalte o trăgeau înapoi și o băteau. Încetul cu încetul, maimuțele au fost înlocuite pînă cînd nu a mai rămas nici una dintre cele care au primit fizic băile înghețate, dar urcatul pe scară a rămas tabu în grupul de cimpanzei.
Probabil că mecanismul prin care nostalgicii epocii comuniste au transmis tinerilor ideea că pe atunci se trăia bine este unul similar, dar de condiționare pozitivă. Chiar dacă aceasta ar putea fi o explicație prin care cîteva decenii de lipsuri progresive și regim concentraționar au ajuns să fie glorificate de unii dintre tinerii de azi, explicația nu este una îndeajuns de solidă. Dacă la alte popoare, cum ar fi, de exemplu, rușii, austriecii sau ungurii, nostalgia națională își trage seva dintr-un trecut imperial, strălucitor, glorios, oare ce ne-a făcut pe noi să tînjim după niște timpuri de privațiuni și abuzuri? Tema acestui solilocviu pe marginea nostalgiei naționale a fost o preocupare mai veche pentru mine și, în sfîrșit, decizia CCR de săptămîna trecută m-a ajutat să cristalizez o concluzie parțială.
Distribuția aproximativ egală a greutății traiului în acel univers recluziv avea o suportabilitate socială mult mai mare. Secretarii de partid de la nivel județean și local, directorii de întreprinderi și potentații politici nu exhibau stridențele extreme ale baronilor locali de astăzi. Pînă și dezvăluirile din primele zile ale anului 1990, despre pretinsul lux al caselor de protocol în care adăsta prin județe cuplul dictatorial, ne-au arătat niște case de protocol care se ridicau maximum la nivelul unui hotel de 3 stele, departe de luxul faraonic și pretențiile de pașă ale unui Klaus Johannis sau de ranchurile de lux și apartamentele din Dubai ale celor ce conduc acum regii ale statului. Acum, cînd, în fapt, nivelul de trai al imensei majorități a populației îl depășeste cu cîteva ordine de mărime pe cel din 1989, lipsa de echitate socială sponsorizată din bani publici a dus nivelul de lehamite la un maximum istoric, ce este capitalizat politic. În vremurile care fac obiectul nostalgiei naționale fiecare își mai completa veniturile furînd de pe unde apuca, de la fabrică sau CAP, exista un troc încetățenit și la nivelul cel mai de jos, iar privilegiile însemnau maximum o vilă, o mașina luată peste rînd și cîteva sacoșe cu mîncare aduse de șoferi la ușă. Lipseau pe atunci stridența nedreptății și opulența ostentativă a impunității băieților deștepți. Peste toate acestea, consfințirea privilegiilor sacerdotale ale unor caste, cum este cazul magistraților, a decredibilizat complet ideea existenței justiției ca pilon social. Dreptatea se împarte de către niște semizei coborîți cu hîrzobul din ceruri, care muncesc puțin și primesc mult mai mult decît gloata și care trebuiesc pensionați repede și întreținuți în puf pînă la ultima suflare. Dreptatea nu se mai împarte după litera legii, ci în funcție de avere, de straie, de titlu, iar mulțimea trebuie să se împace cu gîndul că ocaua nu este aceeași pentru toți și să nu mai ridice ochii sau glasul către faraoni ori se vor trezi legați la scară cu fum de ardei la nas și cîteva zeci de gîrbace pe spinare.
Cred că v-ați dat seama că uneori amintirile mele sînt declanșate de niște madlene extrem de ciudate. De data aceasta, discuția despre nostalgie m-a dus cu gîndul la Marius Lăcătuș, unul dintre eroii nopții de 7 spre 8 Mai 1986, la Sevilla. Întrebat de Ovidiu Ioanițoaia despre modul în care mai simula sau exagera cînd era atins în careu pentru a obține un penalty, zîmbind, Lăcătuș a răspuns : „Dar acelea de la națională v-au plăcut, nu?”.
În acel moment, mi l-am închipuit pe reprezentantul judecătorilor CCR, la o imaginară conferință de presă, în care este întrebat despre menținerea privilegiilor magistraților, răspunzînd în felul următor:
„Dar aceea cu anularea alegerilor v-a plăcut, nu?”.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
