Argentina a pierdut Campionatul Mondial jucând exact cum joacă PSD când vrea să rămână la guvernare fără să pară că guvernează: la rupere.
Cu talpa sus, cu cotul pregătit, cu privirea aceea nevinovată a fundașului care tocmai ți-a mutat meniscul trei centimetri mai la stânga și se miră că arbitrul fluieră. N-a tras la poartă, n-a construit, n-a inventat nimic, n-a vrut să câștige meciul, ci să-l strice suficient de mult încât adversarul să obosească, publicul să se enerveze, iar comentatorii să poată spune că, totuși, a fost o partidă extrem de tacticizată.
Tactică, pe naiba! A fost acel fotbal de șantier geopolitic în care mingea devine un pretext, adversarul devine obstacol, iar jocul se transformă într-un proces-verbal de contravenție cu crampoane. Argentina măcar l-a avut pe Messi. PSD îl are pe Grindeanu. Diferența este importantă. Unul a fost Messi. Celălalt este o primadonă fanată care, din când în când, mai caută un scandal, poate pune mașinistul reflectorul pe ea. Doar că, atunci când intră Grindeanu în scenă, orchestra nu începe să cânte. Își strânge instrumentele. Messi putea să decidă un meci dintr-o atingere. Grindeanu poate să strice o coaliție dintr-o postare. Messi a avut ultima Cupă Mondială. Grindeanu pare să aibă ultima oglindă în care încă se vede lider.
Și, ca orice primadonă ajunsă la al treilea bis într-o sală care se golește, Grindeanu iese la rampă cu rictusul acela îngrețoșat, mustră partenerii de coaliție, înfierează, amenință, face morală, se dă vertical exact după ce partidul lui a faultat grosolan Guvernul. Ca și Argentina, PSD nu trage la poartă 110 minute, dar cere respect pentru posesie morală. Nu construiește, dar explică. Nu asumă, dar ceartă. Nu guvernează, dar distribuie vinovății cu precizia unui chelner care știe exact la ce masă se lasă bacșișul, iar daca nu îi dai cît se aștepta sare la bătaie. Iar când Grindeanu spune că PSD nu se teme de anticipate, îți vine să auzi din fundal vocea lui Caragiale: „Parol, Mițo?”. Nu se teme PSD de anticipate cum nu se teme pisica de apă când stă pe calorifer. Sigur că nu se teme. Doar le privește cu acea demnitate umedă a partidului care știe că electoratul s-a mai subțiat, clientela s-a mai îngrășat, iar între cele două realități nu mai încape nici măcar o minciună întreagă.
Să votezi astăzi PSD trebuie să ai un motiv serios. Beneficiar de partid. Rudă. Amantă. Contractor din bani publici. Om prins într-o rețea de dependențe, frici, promisiuni, posturi, licitații, adeverințe, combinații și nostalgii de județ. Altfel, ce anume mai votezi? Revoluția socială cu BMW de serviciu? Grija pentru săraci administrată din birouri cu mochetă groasă? Patriotismul de consiliu județean? Stabilitatea care miroase a contract semnat pe genunchi in toaleta Primăriei?
PSD a ajuns să semene cu Argentina din finală. Nu joacă pentru frumusețea jocului. Nu joacă pentru public. Nu joacă nici măcar pentru victorie limpede. Joacă pentru întrerupere. Pentru temporizare. Pentru fault tactic. Pentru galbenul luat la momentul potrivit. Pentru lovitura liberă smulsă dintr-o simulare. Pentru acel 0-0 murdar care, dacă se poate, duce meciul până la penalty-uri, unde poate va pica ceva și de data asta.
De aceea Parlamentul se întrunește zilele acestea pentru legile PNRR. Nu fiindcă fiorul reformei a cuprins brusc clasa politică. Nu fiindcă s-au trezit aleșii dimineața, au privit spre Bruxelles și au simțit cum le bate inima europeană sub sacoul de partid. Nu. Se întrunesc pentru bani. Pentru că pomana e bună dacă e împărțită cum trebuie. PNRR-ul, cu toate jaloanele, reformele, condiționalitățile și hârtiile lui, este privit de partidul românesc exact cum privește copilul vitrina cofetăriei. Știe că nu poate lua tot tortul. Dar poate, cu puțin noroc, cu o mătușă la tejghea și cu un deget bine plasat, să prindă o bucată de frișcă. Banii europeni sunt păziți, firește. Au garduri, camere, rapoarte, audituri, proceduri, verificări și paznici cu legitimație. Dar clientela de partid nu intră pe poartă. Ea știe intrarea din spate. Acolo unde un proiect devine studiu de fezabilitate, studiul devine consultanță, consultanța devine platformă digitală, platforma devine mentenanță, iar mentenanța devine abonament la viață pentru firma cui trebuie. Nu trebuie să furi pădurea. Ajunge să vinzi umbrele copacilor.
Și atunci apare Ducesa de Nordis, Grindeanu în poante, făcându-se că suferă pentru principii. Se fandosește până la vot. Își potrivește trena pe Facebook. Mai ridică o sprânceană. Mai ceartă un partener. Mai spune că nu primește ordine. Mai dă de înțeles că PSD este în opoziție când vine vorba de responsabilitate și la putere când vine vorba de împărțeală. Aici este splendoarea cinică a momentului: PSD vrea banii, dar nu vrea factura morală. Vrea influența, dar nu vrea guvernarea. Vrea pâinea, dar să pară că ține post. Vrea să fie și în teren, și în tribună, și la vestiar, și la masa arbitrilor.
Și, ca tabloul să aibă ramă galbenă, în PNL a apărut și platforma conservatoare. Adică PSD-ul din PNL, dar cu batistă liberală la buzunar. Oficial, ni se spune că nu este facțiune, nu este gașcă, nu este puci, nu este partid în partid, ci un cadru de reflecție, o agora, o seră de idei în care valorile fondatoare sunt udate atent cu apă de la robinetul lui Grindeanu. Raluca Turcan a spus că pare construită în biroul lui Sorin Grindeanu, ceea ce este probabil nedrept față de birou: măcar biroul nu se preface că are doctrină.
Platforma aceasta conservă, într-adevăr, ceva. Conservă reflexul pesedist din PNL, foamea de combinație, alergia la Bolojan și talentul de a vorbi despre principii exact când se aud pașii procurorilor pe hol. Pentru că, între timp, în decor apare și Hubert Thuma, lider de filială și figură a aripii anti-Bolojan, peste a cărui curte administrativă a trecut umbra Parchetului European condus de Laura Codruța Kövesi, într-o anchetă privind posibile fraude cu fonduri europene la Spitalul Județean Ilfov și Consiliul Județean Ilfov. În România, conservatorismul are uneori o definiție simplă: să conservi rețeaua, să conservi accesul la bani și, dacă se poate, să conservi și impresia că ești persecutat de progresiști exact când te întreabă Codruța de facturi.
De guvern nu poate fi vorba. Guvernarea cere măcar un dram de rușine funcțională. Aici avem doar administrarea zgomotului. Nu mai trecem toate nonsubiectele în revistă. Ar fi și inutil, și obositor. Vara politică românească produce petarde cu ritm industrial. Una se stinge, alta pocnește. Una miroase a religie, alta a suveranism, alta a morală publică, alta a conspirație, alta a scandal de weekend. Important este să nu rămână liniște. În liniște s-ar putea auzi întrebările reale.
Cine răspunde? Cine plătește? Cine fură? Cine minte? Cine omoară încet țara aceasta prin neasumare, prostie și ticăloșie administrată?
Și apoi vine știrea de aici, de la noi, la Suceava.
Un adult, șofer, cadru didactic, om care ar trebui să știe măcar teoretic ce înseamnă un copil, este acuzat că a lovit intenționat cu mașina un adolescent de 14 ani aflat pe trotinetă. Procurorii vor stabili, instanța va decide, ancheta își va urma cursul. Dar încadrarea este acolo, rece ca o lamă: tentativă de omor.
Și totuși, nu fapta în sine m-a șocat cel mai tare. Nebuni sunt peste tot. Oameni care clachează, oameni care transformă nervul în armă, oameni care confundă mașina cu dreptul divin la pedeapsă, oameni care cred că volanul le dă jurisdicție asupra vieții altora. Știm asta. O vedem. O simțim în trafic, în cozi, în comentarii, în ochii celor care stau la doi centimetri de bara ta fiindcă existența lor s-a comprimat într-o depășire.
Ce m-a lovit a fost corul. Comentariile. Apărarea instinctivă a celui acuzat. Ura revărsată spre copil, spre mamă, spre oricine îndrăznește să spună că, indiferent cât de enervante sunt trotinetele, nu dai cu mașina peste un adolescent. Nu îl urmărești. Nu îl lovești. Nu transformi iritarea rutieră în execuție de margine de drum. Dar pentru zombificații tastaturii, nu aceasta este problema. Nu văd un adult care ar fi încercat să omoare un copil. Văd un trotinetist. Și, din clipa aceea, mintea li se închide ca o trapă ruginită. Trotinetistul devine dușman de clasă. Mama devine vinovată. Copilul devine provocator. Mașina devine unealtă de justiție cosmică. Șoferul devine unul de-al lor. Iar atunci când unul de-al lor calcă pe cineva din tribul detestat, nu mai contează proporția, legea, vârsta, viața. Contează jihadul. Misiunea divină. Aici se vede boala mai adâncă. Nu în faptul că există trotinete conduse aiurea. Există. Nu în faptul că traficul urban este haotic. Este. Nu în faptul că unii adolescenți fac prostii. Fac. Ci în incapacitatea unei părți a societății de a mai vedea omul înaintea etichetei.
Nu copil. Trotinetist. Nu victimă. Vinovat latent. Nu adult cu mașină. Răzbunător popular. Nu tentativă de omor. Lecție meritată.
Aici mi se face silă. Cumplit de silă.
Pentru că vara nu scoate la suprafață doar mirosurile descompunerii fizice. Nu doar tomberoanele uitate în soare, asfaltul încins, canalizările obosite, praful lipit de piele și miasma orașelor care transpiră prin toate crăpăturile. Vara aceasta scoate la suprafață, parcă mai mult ca oricînd, și umorile neomeniei, iar pe acestea nu cred că le mai îngheață nici gerul polar. Iar miasma pestilențială a putreziciunii morale ne va plesni de acum din ce în ce mai des.
Ne place să spunem că suntem un popor cald. Oameni sufletiști. Creștini. Milostivi. Buni la necaz. Dar uneori, sub pojghița aceasta de vorbe, găsești un noroi rece, compact, în care mila se activează doar pentru ai noștri, legea se aplică doar celorlalți, iar copilul încetează să mai fie copil dacă vine spre tine pe două roți mici și enervante care trebuie stîrpite, așa cum ne-a învățat gurul cu izmene roșii și televiziunea poporului. Asta este România care mă sperie mai mult decât Grindeanu, PNRR-ul, anticipatele sau circul religiei în școală. România care nu mai vede oameni. România care vede categorii către care trebuie asmuțită fiara apocaliptică a urii. Trotinetiști. Bugetari. Pensionari. Asistați. Corporatiști. Progresiști. Pocăiți. Pesediști. Useriști. Aurari. Soroșiști. Vaccinați. Nevaccinați. Șoferi. Pietoni. Mame isterice. Copii obraznici. Bătrâni inutili. Tineri nesimțiți.
Etichete. Triburi. Ținte.
O societate care joacă la rupere. Pe teren, în Parlament, în studio, în trafic, în comentarii, în familie, în școală, în tot ce atinge. Nu mai vrem să câștigăm. Vrem să-i doară pe ceilalți. Nu mai vrem dreptate. Vrem confirmarea furiei noastre. Nu mai vrem adevăr. Vrem o reluare VAR care să ne arate doar unghiul convenabil. Iar daca unghiul nu e ce trebuie tragem noi liniile, Strîmb, pentru că avem dreptate !
Argentina a pierdut finala jucând la rupere. PSD joacă la rupere cu guvernul. Televiziunile joacă la rupere cu atenția publicului. Rețelele sociale joacă la rupere cu ultima noastră fibră de omenie. Iar noi stăm în tribună, transpirați, obosiți, nervoși, privind un meci în care mingea apare din ce în ce mai rar și faultul din ce în ce mai des.
Mâine vor apărea alte știri.
Alt scandal. Altă petardă. Altă indignare de unică folosință. Alt Grindeanu la rampă. Alt analist cu măslina în castron. Alt profet. Alt vinovat de serviciu. Alt copil transformat în etichetă înainte să apuce cineva să întrebe dacă e bine.
Căldură mare, monșer. Dar nu de grade mi-e frică. Mi-e silă. Și dor.
De oameni.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
