La aproape 60 de ani, simt că a venit timpul să scot la lumină adevărata mecanică a supraviețuirii multiculturale din Rădăuțiul anilor ’70. O lume a complicităților absurde, a dogmelor strivitoare și a secretelor rușinoase de la pubertate.
Copilăria mea s-a desfășurat la mai puțin de o sută de metri de fostele grajduri imperiale din Rădăuți. Acele clădiri austriece dărăpănate au rezistat până în 1973, când marea mea familie m-a trimis la Cisnădie, în Transilvania, la o școală germană. Bunica mea paternă, o catolică ferventă, a acceptat cu inima grea să mă trimită în acea „mare luterană” de sași doar pentru a învăța nemțește mai bine decât o puteam face cu ea în bucătărie. Îngrozită că aș putea fi contaminat de erezia protestantă, bunica a forțat „sistemul” catolic: în vara dinaintea plecării, deși nu știam încă să citesc și a trebuit să învăț micul catehism pe de rost, am primit dispensă specială pentru Prima Împărtășanie și am fost miruit de însuși ”ordinariusul diecezan”. Aveam armură. M-a trimis în lume blindat sacramental pentru a putea face față oricărei erezii sau schisme. Era aceeași bunică dârză care, în 1940 (pe când încă nu era bunică, ci doar nevastă și mamă), salvase familia de la strămutarea în al Treilea Reich. Când propaganda urla „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), ea a rupt actele de strămutare dintr-un singur motiv: aflase că Hitler nu era un bun catolic. Pentru ea, dogma catolică bătea geopolitica. A înfruntat atunci reproșurile bunicului (care era șvab luteran). A fost o decizie dârză care, câțiva ani mai târziu, odată cu venirea rușilor, avea să împingă familia pe drumul unui refugiu temporar, dar salvator, în Oltenia.
Când m-am întors în vacanță, în 1974, grajdurile imperiale erau dărâmate. Pe acel teren plin de moloz, unde noi, copii de toate națiile, ne jucam de-a valma, comuniștii aveau să ridice mai târziu un spital orășenesc modern-socialist. Dar până la betonul partidului, Rădăuțiul se rurbaniza și străduțele de lângă fosta Herghelie Imperială pulsau de viață. Locuia acolo o bătrână evreică ce avea nevoie de carne ”kosher” – adică pură, sacrificată conform legii mozaice. Pentru asta, pasărea trebuia tăiată de un ”haham”, măcelarul ritual autorizat al comunității evreiești, printr-o singură tăietură perfectă. Cum bătrâna nu se putea deplasa cu ușurință, plătea periodic un băiat român din cartier să-i ducă găina la haham. Băiatul executa serviciul și își încasa cinstit comisionul, până când i-a venit ideea să păstreze și banii hahamului, mimând el însuși tăietura rituală. Nu avea însă unealta potrivită. Atunci am intrat eu în scenă: m-am dus în șopron și i-am adus briciul Solingen al bunicului meu german, care tocmai abandonase briciul clasic pentru lamele sovietice ”Sputnik”. Cu briciul nemțesc, românul a tăiat satisfăcător găinile evreicei o bună perioadă. Până când briciul s-a tocit, pasărea a fost chinuită, iar frauda a ieșit la iveală cu un imens scandal de cartier. Absența sacrului fusese demascată de uzura tehnologică.
Prin clasa a patra, după ce murise tatăl meu natural, m-am întors definitiv la Rădăuți și m-am împrietenit cu un băiat evreu. La scurt timp, biologia ne-a lovit pe amândoi, iar pubertatea a venit la pachet cu dorințe complet „neortodoxe” și radical ”nekosher”.
Prietenul meu evreu văzuse în filme secvențe din slujba catolică în care preotul împărtășea credincioșii cu acele „pâinițe plate și foarte albe” numite ”hostii”. El nu dădea doi bani pe finisajele teologice; pentru el, hostia nu era Trupul lui Hristos, ci un simbol al Occidentului interzis. Credea însă cu tărie de neofit că dacă va mânca acele pâinițe rituale, va deveni la fel de frumos și de magnetic ca Gérard Philipe (pe care îl văzuse în filmul ”Roșu și Negru”) sau ca alți actori adorați de mamele noastre în epocă.
Eu, în schimb, mă confruntam cu o problemă mult mai pământească și absolut terifiantă. Descoperisem masturbarea. Pentru un ministrant catolic, crescut în cultul riguros al bunicii, asta nu era o simplă etapă de explorare biologică, ci un ”păcat de moarte” – cel mai grav stadiu al vinei, care te trimite direct în iad dacă te prinde moartea nespovedit. Se bloca total accesul la împărtășanie. Problema era că se apropia data de 8 septembrie, Hramul bisericii noastre („Nașterea Maicii Domnului”, o sărbătoare importantă pe care ortodocșii o știu de „Sfânta Maria Mică”). Toată familia se aștepta să mă vadă la altar, primind împărtășania. Dacă refuzam, bunica intra în alertă de grad zero și trebuia să dau explicații acasă. Să mă duc la spovadă și să-i spun preotului în față că m-am masturbat era o rușine de nemăsurat, de neconceput pentru mintea mea de atunci. Să mă împărtășesc cu păcatul pe suflet însemna sacrilegiu.
Aflat în această capcană mistică, am apelat la mitologiile comunității. Auzisem că la baia evreiască din Rădăuți există un bazin special – habar nu aveam atunci că se numește ”mikwe” și că servește purificării rituale exclusive a evreilor. În mintea mea de adolescent catolic speriat, acel loc devenise o supapă magică: credeam că dacă mă scald acolo, mi se iartă automat toate păcatele carnale, fără cuvinte, fără spovedanie și fără preot. Am făcut un pact de contrabandă spirituală cu prietenul meu evreu. M-am dus la preotul paroh și l-am mințit pios: i-am spus că dorința mea cea mai mare este să devin preot și că am nevoie de câteva hostii neconsacrate (simple azime, înainte de a fi sfințite pe altar) ca să „exersez celebrarea liturghiei” acasă. Preotul, dornic să cultive o vocație timpurie într-o Românie comunistă în care biserica era prigonită, mi le-a dat bucuros. I le-am oferit prietenului meu pentru iluzia lui de a deveni Gérard Philipe sau Alain Delon. La schimb, el m-a strecurat într-o zi, fără plată, la baia evreiască.
Niciunul dintre noi nu a atins adevărul teologic al celuilalt. El a mâncat o hostie neconsacrată care nu se deosebea cu nimic de ”mațot”-ul (pâinea nedospită) pe care o avea acasă de Paștele evreiesc. Eu nu am intrat în bazinul sacru ”mikwe”, ci m-am îmbăiat într-o cadă absolut banală a stabilimentului, unde de fapt avea voie oricând orice creștin, baia fiind închisă doar sâmbăta.
Dar realitatea fizică nu a contat deloc. În acea zi, în acea cadă din Rădăuți, eu am simțit cum apa caldă îmi spală teroarea hramului și păcatul masturbării, în timp ce prietenul meu înghițea azima catolică visându-se vedetă pe ecranele cinematografelor și admirat de fete și femei. Amândoi am căutat în curtea vecinului exact magia care ne lipsea acasă pentru a putea crește.
Aceea a fost adevărata realitate bucovineană a anilor 1970: o lume care nu se construia din tratate academice, ci din brice nemțești, găini românești, hostii de contrabandă și frici adolescentine spălate în căzi evreiești. (Explicații foto: În jumătatea dreaptă a imaginii, în clădirea cu acel coș de tablă atipic, se afla baia evreiască. În anii ’60 și ’70, aceasta a servit practic ca baie publică pentru întreaga populație a orașului Rădăuți. Clădirea a fost demolată în anii ’80. Era situată pe Str. Băii, care conecta Piața Unirii cu Str. Putnei. Strada din fundal, pe care se vede o mașină, este chiar strada Putnei).
Carol-Alexandru Mohr
