Gala premiilor Grammy devine, de la an la an, un eveniment de o anvergură năucitoare, acoperind tot mai multe (altădată de neimaginat!) zone atît muzicale cît și geografice, premiile acordate fiind de ordinul zecilor. Numărul exact este 28. Evident că dintre acestea, o sumă considerabilă sînt rodul reclamei tembele și al accesului în felurite clasamente online (de doi bani, evident) ale unor panarame care nu vor lăsa urme nici măcar pe strada lor, darămite în istoria muzicii. De aceea, faptul că media din întreaga lume se întrece în a elogia diverse cîntărețe care au ajuns să cîștige în timp atîtea premii încît nici să le numere nu sînt în stare (asta are legătură doar cu chiulul de la școală) nu are pentru mine nici o relevanță. Pe de altă parte, nici nominalizarea epavei ABBA nu m-a încîntat absolut deloc, produsul resuscitării lor muzicale fiind nul ca valoare muzicală.
Ei, dar dacă am ajuns la veterani, să salutăm premiile acordate următorilor domni: Ozzy Osbourne (74 de ani), pentru Cel mai bun album rock al anului, „Patient number 9”: Willie Nelson (89 de ani!), pentru Cel mai bun album country al anului, „A Beautiful Time”, și, mai presus decît oricare altul, Edgar Winter (76 de ani), pentru Cel mai bun album de blues contemporan. Chestia grozavă e că albumul se intitulează „Brother Johnny” și este, evident, un tribut adus fratelui mai mare, pe care am avut și eu fericirea să îl văd live, chiar de ziua lui, 23 februarie, în 2012, la Sighișoara. Avea să se stingă după doi ani. Acum, Edgar a spus că este copleșit de această „neașteptată onoare” care „reprezintă recunoașterea și validarea noastră ca muzicieni. Noi n-am vînat faima sau averea și nici n-am așteptat premii, de aceea sînt cu atît mai fericit acum… și sigur la fel și Johnny, acolo, în cerul blues-ului!”.
