Știam de ceva vreme că Emerich Jenei, cel mai bun antrenor din istoria fotbalului românesc, se confruntă cu probleme grave de sănătate. Acum, la trecerea sa în Eternitate, dacă tot ne-au năpădit toate canalele tv cu știri despre acest moment cu adevărat trist, am început și eu să scormonesc prin arhivele electronice, mai ales pentru a înțelege de unde tăcerea asta (era să scriu ”de mormînt”) care l-a înconjurat aproape permanent pe cu adevărat genialul antrenor român.
O primă explicație, înainte de oricare alta, ar fi că Emerich Jenei nu a frecventat mahalaua, ceea ce a făcut-o și pe ea (prin reprezentanții ei cei mai autorizați: mass-media și lumea fotbalistică!) să-l ignore. De aici, însă, și pînă la a-l lăsa aproape abandonat (cu anii!) într-un spital pe cel care a dus realmente pe piscul cel mai înalt fotbalul românesc e o cale lungă. Și tipic românească. Mai mult, la data la care, anul trecut, s-a celebrat nu știu ce la București, legat de ”Generația de aur” (pe care ”Nea Imi” a poleit-o cu aur, dincolo de steliștii făcuți campioni ai Europei, în 1986, tot domnia sa ducînd naționala la Mondialul italienesc din 1990), Emerich Jenei se afla în spital, singurul care l-a vizitat acolo, după ceremonie, fiind prietenul său Sandu Boc, care i-a dus și un cadou din partea Generației de Aur, un laptop. Federația? Liga? Păi, cine de acolo? Că Liga Profesionistă e condusă de Nimeni (care mai stă și ascuns!), iar ăla de la FRF știe că Mondiale sînt doar la, pardon!, futsal!
Nea Imi, omul care a adus milioanelor de români două raze de lumină în plină beznă comunistă (Cupa Campionilor cu Steaua, în 1986, și calificarea, în 1989, la Mondialele din 1990) s-a retras din lumea asta murdară cu eleganța și cu delicatețea care i-au fost nu a doua, ci prima și adevărata natură. Nu căutați asemănări. Nu aveți cu cine. Drum bun, Nea Imi, ai fost o lumină în viețile noastre!
