Săptămîna trecută, revista online ”Best Classic Bands” a omagiat printr-un articol de fond documentat și extrem de interesant împlinirea a 60 de ani, pe 5 noiembrie, de la lansarea veritabilei capodopere a grupului The Who, ”My Generation”. N-am ascultat-o la lansare, în 1965, ci doar cîțiva ani mai tîrziu, cînd am găsit-o inclusă pe albumul ”Live at Leeds”, din 1970, considerat și în ziua de azi de o mare parte a criticii de specialitate, și evident ca și de toți fanii grupului, drept cel mai bun album live din istoria rock-ului. Articolul la care fac trimitere începe cu… concluzia: ”Dacă ar trebui să îi explici unui vizitator dintr-o altă galaxie ce însemna spiritul rock’n’ roll al anilor `60, puține piese (mai degrabă nici o alta) ar putea explica mai bine ruptura dintre generații și confruntarea cu tineretul rebel”.
Povestea piesei este fabuloasă: compoziție a chitaristului Pete Townshend, ar fi trebuit să curgă liniar, fără nici un fel de influențe colaterale. Numai că a fost nevoie de patru sesiuni de înregistrări pentru a o finaliza, după ce prima dată a ieșit ca un slow blues, apoi s-a transformat într-o piesă soul cu bătăi din palme și schimbări de tonalitate, ultima versiune, cea devenită clasică, a ieșit astfel după ce și-au băgat coada și cei doi manageri ai grupului, unul din ei sugerîndu-i lui Roger Daltrey să pronunțe bîlbîit ”f-f-fade”, astfel încît cine o asculta să creadă că ar urma să spună ”f-f-fuck”! De altfel, BBC a interzis la difuzare piesa, tocmai spre a nu-i ofensa pe bîlbîiți! Ar mai fi de spus și că John Entwistle susține unul din primele solouri de bass înregistrate pe disc, dar că pînă să-i iasă a schimbat vreo 10 – 12 chitare și a rupt nenumărate corzi.
Un lucru e sigur: ”My Generation” se ține bine la anii ei! Și este, fără discuție, unul din imnurile rock eterne, ca ”Satisfaction”, ”Whole Lotta Love”, ”Born to Be Wild” ori ”Paranoid”. (Foto: Rolling Stone)
