Cu un ochi rîd, după bucuria Cantafabulelor live despre care v-am povestit, cu altul plîng transformarea în praf de stele a lui Valeriu Sepi. Sepi a fost arhitectul imaginarului Phoenix. Lui îi datorăm mai mult decît credeți. Deși este adesea evocată activitatea sa de percuționist al trupei, contribuția lui Valeriu Sepi la istoria Phoenix depășește cu mult planul strict muzical. Sepi s-a numărat printre artizanii identității vizuale și scenografice a formației. A creat coperți de discuri legendare (vezi ”Cei ce ne-au dat nume” sau ”Cantafabule”), afișe și alte elemente grafice care au definit imaginea trupei, iar prin viziunea sa artistică a contribuit decisiv la felul în care Phoenix își construia aparițiile scenice. Sub influența lui, concertele formației au căpătat dimensiunea unor reprezentații elaborate, în care muzica se împletea cu expresia vizuală într-un mod neobișnuit pentru epocă.
Valeriu Sepi era adesea numit „căprarul de la Phoenix”. Capra a devenit simbolul etapei etno-rock a formației. Instrumentele de percuție construite chiar de el – capre din lemn și tobe realizate din piele – au devenit parte din legenda Phoenix. Într-un context în care muzica era atent supravegheată, Phoenix și-a construit un limbaj artistic propriu, întemeiat pe recuperarea filonului folcloric și mitologic. În conturarea acestei noi identități, Valeriu Sepi a avut un rol esențial, contribuind nu doar prin felul în care se integra în spectacolul scenic, ci și prin imaginarul vizual care a însoțit și definit universul trupei.
Chiar dacă numele său a rămas strîns legat de Phoenix, Valeriu Sepi s-a definit înainte de toate ca artist plastic. A iubit pictura, sculptura și design-ul, expunînd de-a lungul timpului atît în România, cît și în numeroase spații culturale din Europa, Asia și America de Sud. Stabilit o perioadă îndelungată la Singapore, și-a păstrat totuși legătura cu mediul artistic românesc, revenind constant prin expoziții și proiecte. Opera sa, marcată de experiențele acumulate pe mai multe continente, a explorat teme precum mitologia, memoria, renașterea și identitatea culturală. În ultimii ani, Sepi a reapărut frecvent în atenția publicului prin expoziții dedicate atît propriei creații, cît și prieteniei sale cu Nicu Covaci și moștenirii lăsate de Phoenix.
De fiecare dată cînd avea ocazia, vorbea cu tandrețe și loialitate despre ,,fratele lui”, Nicolae Covaci, iar ultima dorință a fost să fie îngropat lîngă acesta…
Oameni ca Valeriu Sepi pleacă adesea fără să fi fost așezați, la timp, în locul care li se cuvine. Țara asta nu și-a iubit niciodată valorile așa cum ar fi trebuit. Le-a lăsat să lupte singure, le-a uitat sau le-a recuperat tîrziu.
Astăzi, odată cu plecarea lui Valeriu Sepi spre întîlnirea cu Nicu Covaci, se mai stinge o lumină dintr-o generație care a dat culturii române nu doar artă, ci și curaj, forță și frumusețe. Dumnezeu să-l odihnească pe Valeriu Sepi!
Alexandra Cuza
