Aș fi vrut să comentez premiile Oscar, care în vremuri cred că definitiv apuse ne aduceau cîte o bijuterie de felul „To Live and Let Die”, coloana sonoră a unui „James Bond” (din 1973), compusă și interpretată de Paul McCartney (și care este punctul culminant în toate concertele sale de atunci încoace), nominalizată pentru Oscar, dar învinsă finalmente de o piesă cîntată parcă de Barbara Streisand! Dar și Oscar-urile s-au mîrlănit de cînd „Black Lives Matter” e mult mai mult decît educația în general. Nici nu știu dacă nu sînt culpabil de ceva în caz că scriu că ăia doi de pe scenă sînt doi cretini. Dacă idioții erau albi, probabil că aș fi avut voie să-i fac cretini. În sfîrșit… trăim vremuri aproape de neimaginat, astfel încît nu ne mai miră nici că Sir Paul McCartney, dacă tot veni vorba de el, nu-și dă seama că vocea l-a părăsit, probabil definitiv, și ține neapărat să-și deterioreze imaginea. Astfel, în loc să-și vadă de scris, de compus, de interviuri, de memorii etc., Sir Paul crede că mai poate cînta, anunțîndu-se cap de afiș al giganticului Festival de la Glastonbury, pe 22 iunie! Ca unul care am prins poate ultima sa fărîmă de voce în turneul din 2018 (l-am văzut la Cracovia, pe 3 decembrie) cînd era clar că începuse să-l lase, sufăr de fiecare dată cînd văd și aud ce i se întîmplă. Nici înregistrările de studio (albumul „McCartney III”, scos anul trecut, adică) nu mai pot ascunde tragicul adevăr. Mă sperie gîndul că ar putea nimeri în mijlocul unei mulțimi din astea „educate” în spiritul zilelor noastre, care l-ar putea chiar huidui… brrrr!
Vestea cea mai proastă a anului vine de la Foo Fighters, grup al cărui toboșar, Taylor Hawkins, în vîrstă de numai 50 de ani, a murit în somn, în camera lui de hotel din Bogota (Columbia), pe 25 martie, cu o zi înaintea concertului programat acolo. După cîteva zile de ezitări, grupul și-a anunțat anularea tuturor concertelor programate în acest an.
