Cînd vorbim despre rockul românesc cu adevărat profund, autentic și vizionar, inevitabil ajungem la Timișoara – orașul care a dat tonul unei revoluții nu doar politice, ci și muzicale. Acolo, între clădiri încărcate de istorie și bulevarde cu ecouri central-europene, s-a născut o voce aparte: Pro Musica.
Fondată de Ilie Stepan în 1973, Pro Musica a deschis un drum pe care puțini aveau curajul să pășească în acea perioadă. Cu un sound elaborat și texte care transmiteau trăiri autentice, trupa s-a impus ca un reper pentru rockul românesc, într-o vreme în care libertatea de exprimare era drastic limitată.
La cîrma acestui grup a fost, încă de la începuturi, Ilie Stepan, nu doar un muzician de excepție, ci și un om cu o viziune clară asupra rolului artei într-o societate aflată sub presiune. Prin muzica sa, acesta nu a căutat niciodată gloria facilă. A preferat coerența, profunzimea și integritatea. În anii de după ‘89, cînd România își căuta vocea în haosul tranziției, Ilie Stepan și Pro Musica au rămas fideli acelorași principii: muzica trebuie să însemne ceva, să ridice întrebări și să deschidă drumuri.
Vă spuneam în numărul trecut că pe 25 iunie, la Cinema Timiș din fabuloasa Timișoară, a avut loc premiera documentarului „Pro Musica – Vreme trece, vreme vine”, o celebrare a celor 52 de ani de existență ai legendarului grup timișorean, în regia lui Gheorghe Șfaițer. Filmul ne poartă prin poveștile, emoțiile și provocările pe care membrii trupei le-au trăit, dar și prin contextul cultural unic al Timișoarei, un oraș care a dat rockului românesc o identitate puternică și inconfundabilă.
În plus, „vreme trece”, dar curajul rămîne. Tocmai acest curaj – de a spune ceva cînd nimeni nu spunea nimic – este ceea ce ne emoționează și azi.
Alexandra Cuza: Vă mulțumesc că ați acceptat această discuție! O fac din postura unui fan Pro Musica, dar și din dorința sinceră de a aduce în fața publicului un moment esențial din istoria muzicii rock românești: 52 de ani de Pro Musica, celebrați prin lansarea filmului “Vreme trece, vreme vine”, care nu este doar un film – este o mărturie, o cronică artistică a unei trupe care a devenit conștiința unei generații. Cum a apărut această idee și ce v-a determinat să spuneți povestea Pro Musica în acest fel?
Ilie Stepan: Ideea unui film muzical despre o trupă nu e ceva nou. Urmărind acest fenomen, ne-am tot gîndit că, odată şi odată, tot ne va veni rîndul să realizăm un film despre cariera noastră. Momentul potrivit a venit acum doi ani şi jumătate, cînd ne apropiam de semi-centenar, un moment mai rotund pentru trupă. Înregistrările au început chiar cu regretatul coleg şi prieten al nostru, Grigore Bujor-Hariga, aflat atunci într-o fază avansată a bolii… Uşor, uşor, s-au legat lucrurile. Filmul este un documentar muzical, cu elemente de docu-dramă, pentru că există pasaje de rememorare a unor momente importante din existenţa noastră, în care sîntem jucaţi de actori tineri, un rapel la memorie şi sinceritate, pînă la urmă. Docu-drama ne-a ajutat foarte mult ca modalitate de expresie să putem rememora cîteva evenimente importante pentru trupă.
A.C: Care a fost feedback-ul publicului la prima vizionare a filmului?
I.S: A fost ceva extraordinar. Am avut emoții mari, să știi. Cu toate astea, din momentul în care a început genericul filmului au fost, cred eu, în jur de 8–10 minute de aplauze neîntrerupte, deși nu-mi place nici să cronometrez, nici să mă laud. La trei zile după premiera din Timișoara, filmul a ajuns la Festivalul de Film și Teatru Underground de la Arad, unde a primit titlul de „Filmul Festivalului” – pentru care sîntem recunoscători. Încet-încet, filmul își va urma traseul firesc. Îl învățăm să umble, ca mai apoi să umble singur. (rîde)
A.C: Bănuiesc că aveți în plan să duceți filmul și la alte festivaluri, poate și în afara țării…
I.S: Desigur, ne ocupăm de asta. Îl vom înscrie și la alte festivaluri. Ne gîndim la cîteva proiecții și în zone defavorizate. Vom merge oriunde se ivește ocazia și sîntem chemați, cu mare drag și bucurie. Vrem ca filmul să ajungă și în vizorul tinerei generații. Este un film care, cred eu, trebuie să trezească interesul muzicienilor tineri, oamenilor care n-au trăit în anii dictaturii comuniste și trebuie să știe că și atunci în România s-a cîntat, trebuie să știe despre fenomenul muzical care a existat, în ciuda izbiturilor serioase cu securitatea și cu cenzura. Cîteva dintre aceste lucruri apar și în film.
A.C: În plus, videoclipul celei mai recente piese Pro Musica, „AnteApocalipsa – Rugăciunea unui Rocker”, a adus un dublu triumf la Los Angeles, în cadrul BEST HOLLYWOOD DAY SHORT FILM FESTIVAL 2025, cucerind premiile pentru Best AI Film și Best Rock Music Video. Felicitări pentru toată munca depusă!
I.S: Mulțumim! Da, este cel mai mare festival de film independent. Filmele independente au și ele rolul lor, iar palmaresul acestui festival este unul extraordinar – există peste 40 de secțiuni și participă sute de filme. Îți spun sincer, cred foarte tare în această piesă Pro Musica, dar și în reușita vizuală, pentru că am avut onoarea să colaborăm cu un pictor uriaș – Gheorghe Fikl, un artist de renume mondial, cu lucrări răspîndite peste tot în lume, inclusiv la Vatican. Spre bucuria mea, a acceptat să colaborăm imediat ce i-am prezentat ideea videoclipului. În universul plastic al lui Fikl, animalele nu sînt simple prezențe decorative. Ele domină compoziția, devin personaje principale. Pentru că și ele sînt creații ale lui Dumnezeu, iar ceea ce face el este, cred eu, un fel de atenționare: că omul uită, de multe ori, să fie om. Se comportă cu trufie, considerîndu-se cel mai important de pe Pămînt. Este, așadar, un elogiu adus creației divine. Videoclipul a fost realizat și cu suport AI. Am avut și oameni care nu au înțeles ce vrem noi să facem, spunînd că refuză să lucreze cu inteligența artificială. Dar inteligența artificială nu este o entitate care creează artă, ci este un mijloc de care te ajuți în ceea ce vrei să faci. A contat enorm să avem în echipă doi tineri – unul dintre ei în vîrstă de 22 de ani, Paul Szajak, care s-a ocupat de generarea AI, iar celălalt, studentul masterand sirian Sami AlMouallem, care s-a ocupat de editare. Am ținut neapărat să fie tineri, iar Dumnezeu m-a ajutat să-i găsesc, pentru că tinerii nu au prejudecăți, sînt sinceri și foarte implicați în ceea ce fac. În patria Chat GPT-ului și în cadrul unui festival cu proiecții din toată lumea s-a întîmplat să primim premiile pentru Best AI Film și pentru Best Rock Music Video, iar pentru noi este onorant. Onorant, cred, și pentru muzica rock din țara noastră, pentru care „am stat în tranșee” și am mers mai departe, alături de toată această pleiadă de trupe.
A.C: Cum pot tinerii artiști din România zilelor noastre să rămînă autentici într-o industrie din ce în ce mai comercială?
I.S: Trebuie să-ți mărturisesc că una dintre cele mai mari bucurii pentru mine este faptul că am fost contemporan cu nașterea și cu clasicizarea muzicii rock. Muzica rock este o componentă esențială a culturii umane. Sigur că fiecare generație are propriii idoli. Mă gîndesc cu o profundă nostalgie la cel mai mare eveniment muzical, planetar, aș spune, Festivalul Woodstock din ‘69, și la generația Flower Power, care a fost în primele rînduri ale mișcărilor pentru pace. Aceea a fost generația care a pus iubirea față de semeni înainte de toate. Iar muzica a fost parte din magie. Cu toate astea, eu simt o foarte mare apropiere de generația tînără. Cred foarte mult în muzicienii tineri. Și mai sînt de părere că în muzică nu trebuie să ai nici un fel de prejudecată. Tu alegi ceea ce asculți și cum asculți, cum simți. Fiecare dintre noi avem acel diapazon care rezonează cu ceva plăcut. Totuși, publicul tînăr trebuie să fie foarte atent să nu pice în facil. Trupele tinere riscă să-și piardă din public, iar așa ceva nu ar trebui să se întîmple. La fel cum spunea și Nicu Covaci: noi am muncit „cu mîinile goale”, am netezit un drum pe care am călcat noi pînă-n decembrie ‘89. Acum, drumul e neted și merită parcurs, cu încredere și determinare. Tinerii să nu renunțe, să nu dezarmeze și să învețe din trecutul nostru. Dacă ai un har de la Creator, e păcat să-l irosești. Talentul trebuie întreținut de muncă și determinare. Cu siguranță va veni și răsplata.
A.C: Mă gîndesc acum la cîteva momente definitorii din cariera dumneavoastră. Îmi vin în minte concertul susținut la spitalul de psihiatrie în 1980, dar și cel din penitenciar, din 2015 – momente care, dincolo de dimensiunea artistică, sînt veritabile declarații de umanitate. Ce v-a determinat să duceți muzica în astfel de locuri și cum v-a schimbat, poate, această apropiere de oameni aflați în suferință sau privați de libertate?
I.S: Concertul din 8 mai 2015 a fost primul concert rock în aer liber susținut într-un penitenciar din România. Mai fusesem acolo și înainte cu cîteva lansări de carte și proiecții de film, iar la un moment dat l-am întrebat pe comandantul unității – devenit între timp directorul penitenciarului – domnul Ioan Băla, un om deosebit, datorită căruia am și ajuns acolo: „Există aici și Jean Valjeani?”. Din păcate, răspunsul a fost afirmativ. Ce am simțit a fost foarte straniu și cred că a fost mai pronunțat după concert. Am rămas cu acea stare care ne-a urmărit timp de cîteva săptămîni… Cu toate astea, deținuții prezenți s-au bucurat, au aplaudat, s-au comportat foarte bine, dar n-au avut voie să se ridice de pe scaune. Asta contrabalansa cu latura umană, așa spunea regulamentul. Cei cu o comportare bună au avut voie să aibă alături familia în timpul spectacolului. La final s-a întîmplat ceva ce nu am menționat în film. A venit domnul Băla și ne-a spus: ,,Uitați-vă la ei, nu mai vor să se ridice de pe scaune!”. Ba chiar i-a mai lăsat vreo douăzeci de minute după, să proceseze ce s-a întîmplat. Rămîi marcat după o astfel de experiență, însă ești împăcat că ai făcut un lucru bun și necesar. Similar a fost și în 1980, la concertul din Jebel, de la spitalul de psihiatrie, cu toate că acolo nu a fost totul atît de strict. Bașca, în momentul în care a început spectacolul, un desant de vreo sută de militari din cazarma aflată gard în gard cu spitalul au sărit gardul și au năvălit să vadă concertul. După cîteva piese, aceștia au început să danseze cu pacienții. La vreo oră distanță au apărut și «parkariștii» noștri, cum erau denumiți rockerii din Timișoara, care au făcut show, dansînd și bucurîndu-se și cu pacienții, și cu militarii. O imagine extraordinară. Nu mai conta dacă ești pacient, personal medical, militar sau rocker. Atunci a fost despre muzică. Cred că ne-am făcut datoria, în sensul uman al cuvîntului.
A.C: Cum credeți că va fi percepută Pro Musica peste încă 50 de ani?
I.S: Cred că, peste 50 de ani, trupele care au creat muzică din tot sufletul și au spus ce aveau de spus, fără să facă rabat de la autenticitate și să cedeze publicității sau facilului, vor fi în continuare ascultate. Vorbesc despre o muzică care răzbate peste timp, cu mesaj și texte profunde. Valoarea este, de cele mai multe ori, invers proporțională cu adresabilitatea directă, cu șlagărul. Peste ani, piesele cu mesaj în care poate te-ai regăsit mai greu la început nu-și vor pierde prospețimea. Demult mi-am permis să spun: din muzica rock nu se iese la pensie. Uitîndu-mă în jur, la monștri sacri precum Ringo Starr, Paul McCartney sau Mick Jagger, nu pot decît să mă bucur că există. Ei ne dau imbold și nouă. Spiritul muzicii rock va dăinui, pentru că muzica rock este o muzică clasică.
Alexandra Cuza
