După o întrerupere de cîțiva ani, am reluat un obicei de la care nu abdicam cîndva, cînd casa îmi era plină: notam în timpul desfășurării (sau înainte, dacă existau tabele cu participanții) festivalului Eurovision titlurile pieselor, numele interpreților și țările de proveniență, apoi le dădeam fiecare din noi note, făcînd propriile noastre clasamente. Trebuie să vă spun că absolut niciodată nu se suprapuneau opțiunile, ceea ce este un argument în favoarea libertății depline de apreciere, adică nu încercam să le impun alor mei propriile mele favorite. Acum, ne mai avînd cu cine să „jurizez”, mi-a mai rămas să pun doar eu note și să alcătuiesc un clasament.
Ca o trăsătură generală a evenimentului, trebuie să vă spun că muzica a lipsit aproape cu desăvîrșire! Asta înseamnă că din cele 26 de piese/țări prezente în finală, absolut nici una din ele nu poate fi reținută, nu are nimic din ceea ce ar trebui să fie un hit, adică o linie melodică simplă, deci ușor de reținut, un refren tot așa, ceva ritm care să ușureze memorarea. Nimic absolut. Din cele 26, vă jur că doar opt au primit nota peste 5, dintre care unui număr de două le-am acordat cea mai mare notă: 6! Una din ele este chiar cîștigătoarea, iar cealaltă notă de 6 am acordat-o Lituaniei (Monika Linkyte – „Stay”). Nota generală a fost un disco de cea mai proastă speță, dar asta încă era suportabil. Grav e că s-a recurs la tot soiul de combinații, de melanjuri de genuri, aceeași piesă, fără vreo logică, cuprinzînd pe lîngă disco secvențe de rap, folk, etno și/sau simfonic, ceea ce era absolut năucitor, dezgustător și, de fapt, imbecil.
Eurovision a devenit un deversor de rebuturi muzicale. Grav e că în acest context, România a fost singura care a obținut 0 (zero!) puncte în semifinala la care a participat.
