Dacă mai durează nițel, povestea desemnării noului selecționer are toate șansele din lume de a deveni o armonioasă împletire între circul interminabil din bătătura dinamovistă și clasica saga nordică plină de dramatism… Da’ parcă tot mai mult se înrudește cu panaramele noastre cu iz de manea! Cînd scriam articolul de săptămîna trecută rîdeam de unul singur imaginîndu-mi cît de deplasat tre’ să fii tu, doctoru’ Mureșan, ca să-ți închipui că în Răducioiu zace și un mare comunicator, și un mare salvamar, capabil să salveze de la înec banda de împiedicați.
La exact o săptămînă distanță, tocmai cînd dădeam să mă bucur că în sfîrșit naționala noastră a încăput pe mîinile (ca să fiu mai exact: pe mintea!) cui trebuie, iată că Loți s-a volatilizat în neantul de unde izvorîse, lăsînd locul cum era, adică viran! Iar cu pustiul ăsta, ce s-ar îngemăna mai bine decît mintea tot virană a numitului Edward (bine că nu-l cheamă Televizor sau Elwis!) Iordănescu, a cărui singură calitate e aceea că-l cheamă ca pe ta’su!… Ăla cu Lichenștainu’ și cu Firlanda! De altfel, se pare că la nivelul, presupus suprem, al antrenării echipei naționale, noi am mai revoluționat și chestia asta, devenind inventatorii dinastiilor de profil: după neamul Lucescu a venit acum rîndul Iordăneștilor, încît mă întreb dacă virgulă cînd o mai crește nițel nu s-o aține și Ianis la cîrma Naționalei, ca să fie bine și să nu fie rău.
Deocamdată, însă, trăiesc emoția revederii cu Chichireș, Toșca și Alibec îmbrăcați în izmenele galbene ale Naționalei, ca să nu mai vorbesc de neisprăvitul suprem, Keșeru, imaginea atacantului perfect (chiar dacă are 0 goluri înscrise în cele 5.000 de apariții la Națională!) pentru proaspătul selecționer.