„Teritoriul nostru interior se mărește cu fiecare pagină ce activează punctul sensibil, despre care n-ai ști să spui dacă pre-există în pagina mută și inertă, în tine însuți sau în spațiul dintre ea și tine”: așa definește criticul, teoreticianul literar și universitarul timișorean Vasile Popovici actul, pasiunea și plăcerea lecturii în volumul Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, apărut la Ed. Cartier în 2021 (228 pagini). Lectura este o experiență intimă, care – în cazul său – a produs o „uriașă dilatare interioară”, o modelare intelectuală, în contact cu scrierile parcurse cu atenție. Relația autor-cititor a fost dintotdeauna considerată ca una de cuplu, pentru că nici autorul, nici beneficiarul scrisului său nu pot exista unul fără de altul. Iar cel ce scrie este definit de Vasile Popovici printr-o inspirată metaforă: „vierme de mătase ce-și secretă în exterior substanța intimă, se închide acolo și stă să moară în mausoleul lui imaculat”. (p.7)
Doctor în Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997), consul general al României la Marsilia în perioada 1998-2002, consilier de comunicare al Ambasadei României la Paris (2002-2005), ambasador al României în Regatul Maroc (2006-2011) și în Portugalia (2011-2016), Vasile Popovici a publicat prima carte în 1983 la Ed. Cartea Românească: Marin Preda – timpul dialogului (1983, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor). După cinci ani a publicat la aceeași editură Eu, personajul. I-au apărut, în continuare: Lumea personajului. O sistematică a personajului literar (1997, ed. Echinox); Rimbaud (1997, ed. Echinox, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara); Six microlectures (2017, Editura Universității de Vest). Este coautor al Dicționarului scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu (1995). Vasile Popovici colaborează constant la cele mai importante publicații culturale din țară.
Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu reunește 20 de eseuri referitoare la autori și critici români din diferite epoci, într-o interpretare personală. Este o căutare a sensului profund al textelor parcurse. Astfel, Maiorescu, înaintemergătorul, analizează acțiunea și atitudinea critică a celui ce „a introdus exercițiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe”. (p. 8) Spiritul critic maiorescian a pregătit terenul literaturii ce avea să urmeze, instituind standarde înalte după care marii clasici „au prins a-și publica una după alta capodoperele”. Criticul timișorean subliniază pertinent încrederea lui Maiorescu în „efectul sanitar al criticii aflate în plin marș” (p. 11), definindu-i discursul drept unul profetic. Nu pot decît să aplaud concluzia acestui eseu: „Opera lui s-a topit în mare parte în opera celor care au fost anunțați și educați de el, fiindcă spiritul său critic s-a aliat invizibil cu spiritul critic al creatorilor și cu opera lor, într-o continuitate pînă azi neîntreruptă”. (p. 13)
Următorul studiu, Eminescu, imersiunea în oglindă, aduce un punct de vedere nou asupra relației noastre cu autorul Luceafărului, care e una „complicată”, pentru că „Eminescu își intimidează criticul, îl ține la distanță, și, așa cum a spus-o în versuri celebre, pare chiar să-l disprețuiască”. (p. 16) Tema oglinzii constituie punctul central al amplului eseu (p. 14 – 42), în care este abordată tema acestui obiect cu un „rol copleșitor în imaginarul lui Eminescu”. (p. 16) Făcînd o trecere în revistă a creației eminesciene antume și postume, colegul timișorean consideră că prezența oglinzilor este „cu adevărat copleșitoare în această secțiune, cum ușor se poate verifica mergînd la text, pe care mă opresc să-l mai citez aici”. (p. 36) Este adevărat, oglinda – fie obiectul în sine, fie luciul unei ape în care se poate reflecta chipul uman sau văzduhul – „ține de domeniul cunoașterii superioare, cu magica ei virtute de a vedea în spații siderale, in aenigmate”. (p. 32) dacă scrisul, resuscitarea prin creație înseamnă „a plonja în oglindă” este originală și necesară lectura în cheie speculară a operei eminesciene propusă de Vasile Popovici, el demonstrînd pertinent că „oglinda și oglindirea însoțesc de la un capăt la altul imaginarul eminescian, cu o constanță pe care puține alte teme o au”, (p. 40)
Fostul nostru ambasador în Portugalia reflectează și asupra unui roman emblematic al literaturii române, Craii de curte veche, pe care îl consideră o „splendidă descriere a unui mod de a fi unde extrema decădere coexistă în același spațiu și timp cu extrema elevație, stări aflate într-o relație de continuă și fatală înlănțuire”. (p. 43) Dintr-o perspectivă stilistică, textul mateian se află sub semnul oximoronului, „expresie a totalității contradictorii”. Sînt detectate numeroase trimiteri la cultura lusitană, personajul Pantazi – un poliglot rafinat – citindu-l în original pe Luis de Camões, poetul național al Portugaliei. De aceea, Vasile Popovici evocă „visul lusitan al unui scriitor situat la cealaltă extremitate a spațiului latin, viziunea cuiva ce n-a văzut niciodată Portugalia cu propriii săi ochi, dar și-o închipuie ca paradis terestru”. (p. 46)
O altă interesantă incursiune în istoria literară a secolului XX este capitolul „Mihail Sebastian – scrisori către Nadia”. Hazardul i-a scos în cale consulului român la Marsilia din anii 2000 o compatrioată exilată în Occident în adolescență, în anii ’40. Distinsa doamnă i-a încredințat corespondența ei cu autorul Jocului de-a vacanța, piesă care a cucerit-o în iulie 1940, cînd i-a scris lui Sebastian prima scrisoare, notată de acesta în Jurnal. Cele 12 misive ale scriitorului român către admiratoarea lui foarte tînără arată nevoia de comunicare a unui intelectual evreu ostracizat, dar și angoasa declanșată de antisemitismul din acei ani: „Am trăit aici zile de groaznică tensiune. Poate le bănuiești. Nici n-am îndrăznit să rămîn singur acasă. Am dormit pe unde s-a nimerit, am mîncat cînd la unul, cînd la altul. Nu știu de ce mă simțeam fugărit. Astăzi, m-am întors în sfîrșit la mine, obosit, dornic să mă simt acasă. Am să mă culc mai devreme, am să dorm, am să uit”. (p. 57)
„Unul dintre cele mai frumoase și mai sudate cupluri” pe care autorul le-a văzut în viață este descris cu nostalgie, afecțiune și respect în „Spini, nu flori”. Relația lui Vasile Popovici cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca a fost cu totul specială, în perioada misiunilor sale diplomatice în Franța. Cei doi venerabili intelectuali care s-au opus cu toate puterile dictaturii comuniste prin verb și prin acțiune îl primeau pe tînărul lor compatriot cu politețe în „spațiul lor aristocratic din rue Pinton”. Replica lui Virgil Ierunca era mereu aceeași: „Iar ați adus flori ?! Spini trebuia să aduceți, nu flori!”, o glumă cu aluzie cristică „marcată de surîsul lui autoironic și ceremonios”. Totuși, comunicarea cea mai subtilă era cu Monica Lovinescu (jurnalele ei din acea perioadă o dovedesc): „Cu ea am stat de vorbă uneori zilnic, la telefon, cîte o oră, mai ales cu ea se purtau discuțiile cînd le treceam pragul. Și cu ea mă simțeam în largul meu. Atașamentul profund, sufletesc, cu ea îl aveam”. (p. 86) Minați de bătrînețe și de boală, cei doi au fost internați în spital, dar (chiar și sub sedative puternice) continuau să i se adreseze afectuos-ironic mai tînărului lor prieten, „probabil pentru că oamenii nu comunică prin vorbe, în primul rînd, ci prin stări care nu se văd și nu se exprimă direct, mai tari decît sedativele ce alină durerile și perturbă luciditatea, iar asta trece și prin receptorul telefonului, ca un fluid ce se transmite fără greș”. (p. 88)
Un „interlocutor major” al multor scriitori este Nicolae Manolescu, iar Vasile Popovici stabilește cu precizie și reverență într-un alt eseu scris în 2019, la aniversarea Președintelui Uniunii Scriitorilor din România, statutul „celui care a distribuit locurile în literatura noastră timp de mai multe decenii”. Este trasat parcursul de creație al subtilului critic și istoric literar, „monografiile lui cu bătaie lungă”, cărțile de studii și eseuri, principalele teme pe care le-a dezvoltat (în special proza intelectuală și relațiile intergenerice). Portretul lui Nicolae Manolescu, omul, este completat prin alte cîteva sintagme și fraze, bine țintite. Acest adevărat „director de conștiințe” fondator și conducător de partid era „mult prea independent, prea ironic, prea evident deasupra lucrurilor”. (p. 114)
Sînt interesante și demne de reținut portretele altor figuri de marcă ale literaturii române. Edgar Papu, marele specialist al barocului și clasicismului, este privit în devenirea și chiar „reinventarea” lui, pornind de la descrierea lui Ion Vianu din Amor intellectualis. În casa profesorului Tudor Vianu, Edgar Papu – pe atunci un tînăr timid, cu „o alură de elf” – reușește, spre marea mirare a copilului, să aprindă cu dexteritate lumînarea din vîrful bradului de Crăciun, el „micul și neîndemînatecul” (p. 116), într-un gest simbolic. Cum a fost posibil ca acest intelectual rasat, aruncat în închisoare de regimul proletar, să devină mai apoi în anii ’70 „savantul Securității, semi-evreul de serviciu al noului regim semi-nazist și sută la sută comunist, cel ce dă bine în fotografia de serviciu a regimului”? (p. 117)
Megalomania lui Breban, sensibilitatea, austeritatea și intransigența Ilenei Mălăncioiu și reziliența sasului transilvănean Eginald Schlattner („om răsărit pe neașteptate în literatura germană din Europa și-n spiritualitatea evanghelică”) sînt evocate într-o lectură care merge direct la esențe.
Din mediul academic timișorean apar alte nume cu reverberație națională : Livius Ciocârlie și al său Clopot scufundat, considerat „o carte vitală, în care „totul e încă perfect respirabil, paginile pline de umor abundă, ai spune că nota dominantă e chiar jovialitatea”. (p. 178) Munca valoroasei comparatiste Adriana Babeți la volumul Amazoanele. O poveste (Iași, ed. Polirom, 2013) este considerată de autorul admirativ nu doar un studiu, nici un eseu, ci un travaliu exhaustiv, reunind domenii de cercetare diverse, ghidat de gîndirea lui Roland Barthes și comp: „Mozaic, covor, tapițerie, broderie, stromate înfățișînd pe mari dimensiuni scene de bătălii, imaginate pe baza unui desen anterior figurînd detalii, frunze, animale, peisaje, fiecare cu locul lui prestabilit, răspunzînd unui detaliu din alte planuri ale ansamblului, această muncă nu putea ieși decît dintr-o îndelungă visare a obiectului de studiu, dintr-o intimitate deplină cu tema, dintr-o filare calculată a ansamblului, cu o lentoare mereu egală, generată de emergența îndrăgostită a operei finale, ce s-a născut după atîta gestație complet echipată, în toată splendoarea finală”. (189)
„Nu există termeni critici adecvați pentru aproximarea ciudățeniei create de Mircea Cărtărescu” (p. 208) spune eseistul timișorean în ultimul text din carte, parcă anume scris – pour la bonne bouche ! – despre autorul Solenoidului. Sînt analizate într-o cheie de lectură tematică (avînd ca principale axe metamorfoza și transfigurarea) și psihanalitică (visul) trei cărți capitale ale autorului: Orbitor, Melancolia, Solenoid. Ultima dintre acestea este o „carte unică” prin toată construcția ei metaforică, prin obsesiile care subîntind textul, prin acea „coexistență dintre spiritualitate, sens și corporalitate”. Este „expresia lumii noastre hidoase, din care ieșim într-o lumină mistică. Este, negreșit, unul dintre chipurile lui Mircea Cărtărescu și sîntem noi, și e toată lumea împreună cu noi, prizonieri ai condiției noastre umane și evadați din ea printr-o mie de uși”. (p. 213) Povestirile din Melancolia sînt subsumate logicii visului, deschizînd „o rană vie cu fiecare cuvînt”. Din Orbitor este reținută acea „tentație a metamorfozei”, un „tropism fundamental al sufletului uman și un combustibil inepuizabil pentru trecerea în spiritual” (p. 218), pentru că metamorfoza este tema centrală a lui Mircea Cărtărescu, „profund personală, cu care sufletul, mintea și mîna care scriu se identifică mai mult decît cu oricare alta.” Nu este uitat nici simbolismul fluturelui, interesant la Cărtărescu nu neapărat pentru o „frumusețe decorativă” și pentru „miracolul ce se reproduce mereu și mereu în trecerea de la un stadiu la altul”. ( p 225)
Ader în totalitate la opinia lui Paul Cornea: Vasile Popovici este „un eseist briant, combinînd cu dexteritate instrumentația teoretică și grația scriiturii”. Dar nu este numai atît. În paginile acestei culegeri de studii și eseuri am regăsit verva colegului timișorean, luciditatea lui de cititor care știe să pătrundă cît mai profund fibra cuvîntului scris, cu instrumente de lectură dintre cele mai adecvate. Scufundîndu-se în paginile citite ca într-un ocean primar, Vasile Popovici păstrează intactă plăcerea textului, descoperind pentru fiecare autor acel punct sensibil generator de energie creatoare, care „vibrează la limita indescriptibilă dintre voluptate și durere, dintre excitație și repulsie, dintre viață și moarte. Acolo e ceva de căutat”. (p. 7). Cu siguranță, căutarea sa nu a fost în zadar.
Elena-Brândușa Steiciuc
