Pe Doru Antonesi mi-l amintesc în multe feluri, el fiind parte importantă din grupul-fenomen Divertis, dar și din copilăria mea. Chiar dacă fac parte din generația mai tînără, sînt extrem de norocoasă că am crescut într-o casă în care Divertis se urmărea cu sfințenie.
Pe Doru mi-l amintesc ca pe Walter Mărăcinosul sau Regele Emilir. Mi-l amintesc ca Șerif Truman din Tuin Pics sau povestitorul Legendei Meșterului Manole. Prietenii îi spun ,,Monstrul”, cu siguranță, în sensul bun. Cert este că ne mîndrim că-i sucevean.
Doru Antonesi (pe numele din buletin Dorin Radu Antonesi) s-a născut și a copilărit la Gura Humorului (parcă, predestinat…). A urmat, apoi, Facultatea de Electronică din Iași, devenind inginer la I.I.R.U.C București. În 1981, în plină studenție, se întîlnește cu Toni Grecu și Florin Constantin, iar “viața îi este destabilizată”, moment care avea să ducă la fondarea grupului Divertis. Ce a urmat știm cu toții…
Doru Antonesi nu era doar “seriosul” care rostea replici absurde cu o naturalețe dezarmantă. Era și unul dintre cei care contribuiau activ la scrierea sketch-urilor. În spatele umorului, întotdeauna se simțea o luciditate tăioasă, o atenție fină pentru detaliile absurde ale tranziției societății.
Pe Doru îl asociez cu umorul acela rar care îți rămîne în minte, care te face să rîzi, dar, mai ales, să te gîndești.
Grupul Divertis a revenit spectaculos pe scena românească cu “Divertis. Povestea”, premiera avînd loc pe 18 noiembrie 2024 la Sala Palatului din București. A urmat un turneu (prea) mult așteptat în toată țara, la Suceava ajungînd în această primăvară.
Alexandra Cuza: Ce te mai face să rîzi în ziua de astăzi?
Doru Antonesi: Lucrurile simple mă fac să rîd. Dacă văd un domn pompos care alunecă pe scara ultimei Tesla fabricată recent eu rîd și la asta, deși nu este ceva cu care să te mîndrești. În rest, urmăresc multe seriale de comedie, sitcomuri. Nu prea mai sînt la fel de multe la nivelul clasicelor Scrubs, M.A.S.H, Friends sau Seinfeld. De asemenea, urmăresc activitatea noului curent puternic reprezentat la noi, stand-up-ul. În activitatea mea cu Divertis am făcut mult monolog – nu îl numeam stand-up. La fel și colegii mei Florin Constantin sau Toni Grecu. Și acum am introdus cîteva momente de acest tip, dar nu sînt naturale, ca ale americanilor; nu urmăresc chestiuni reale, ci mai mult imaginate. Cu toate astea, publicului pare că-i place din nou să ne asculte după atîta pauză.
A.C: Revenirea Divertis înseamnă un moment important în istoria umorului românesc. Ați fost primiți cu foarte mult entuziasm de fanii din întreaga țară. Cum a fost reîntîlnirea cu publicul? Ați simțit o nostalgie colectivă în sală sau mai degrabă o curiozitate nouă din partea unei generații care v-a cunoscut doar de pe YouTube sau de la tv?
D.A: Pentru mine a fost un fel de… miracol. Ar fi interesant pentru public să știe că noi am mai încercat să facem spectacole, dar nu ne-au ieșit așa cum am fi vrut. Noi nu mai făcusem spectacole din 2003. Mai apoi s-a produs cunoscuta sciziune despre care nu mai are rost să vorbim, pentru că iată-ne din nou împreună. Acest miracol a început cu un mini-turneu în Canada – în Montreal, Toronto și Vancouver. Un bun prieten ne-a chemat acolo, iar Toni avea în lucru un spectacol într-o variantă restrînsă. Am mers cu acest spectacol în Canada bazîndu-ne pe nostalgia evidentă. Românii din Canada sînt, cu siguranță, mai nostalgici decît românii din țară, pentru că ei nu sînt la curent cu noile evoluții din umorul românesc și nici nu sînt intoxicați de programele tv românești. Acest prieten al nostru, Marius Bălan din Canada, a avut curajul să ne cheme acolo, noi am avut curajul să mergem și am observat că publicul reacționează foarte bine. S-a rîs foarte mult la glume la care românii din țară nu prea o mai făceau.
După acest succes, Toni a fost determinat și am realizat acest spectacol mic, cu patru membri, și-n țară. Era un spectacol în care se folosea multă inteligență artificială, toate momentele fiind construite în jurul ei. Succesul a fost și mai mare în momentul în care s-a anunțat primul spectacol la Sala Radio, iar toate biletele s-au vîndut cu trei luni înainte. La noi în țară se produce un fenomen ciudat, nu știu cum e în alte țări. Aici, dacă o sală întreagă este vîndută într-un timp foarte scurt, publicul începe să reacționeze brusc: ,,Hey, dar nu mai faceți și alte spectacole?”.
Așa s-a născut spectacolul mare, ”Povestea”. Au urmat show-uri în toată țara după trei sold-out-uri la Sala Palatului. Am fost foarte bine primiți, chiar dacă show-ul este unul costisitor și greu de realizat dacă nu ai fondurile necesare.
A.C: Show-ul ”Povestea” a fost pentru mine primul spectacol Divertis văzut live. Am ieșit din sală cu inima plină și cu febră musculară la obraji. M-a încercat, totuși, și o ușoară tristețe, pentru că mi-aș fi dorit să vă văd în formulă completă, cu Gyuri Pascu…
D.A: Cu toții ne-am fi dorit… Cred că Gyuri Pascu s-ar fi bucurat cel mai tare de acest spectacol. Gyuri își lua energia de la public. Televiziunea nu i-a priit la fel de bine. Pentru el un spectacol live era esențial ca formă de manifestare artistică.
A.C: Dacă ar fi să compari publicul de atunci cu cel de azi s-a schimbat ceva?
D.A: Într-un fel s-a schimbat, dar să știi că în mare parte în sală a fost publicul nostru de atunci. Avem, totuși, semnale de la generații mai tinere care au receptat fantastic acest spectacol, au înțeles mecanismele lui. Nu e vorba doar de glume. La glume ori rîzi, ori nu rîzi. Au avut și referințele culturale necesare, cred eu. Dacă urmărești o glumă în hindi nu vei înțelege mare lucru, chiar dacă o traduci în limba română. Chiar și la glumele americane, care sînt bine muncite și lustruite, dacă nu cunoști subiectul nu rîzi. Spectacolul a fost, totuși, despre zilele noastre, într-un stil mai vechi, dar mixat cu elemente noi. Am folosit mult inteligența artificială, proiecțiile și montajele video. Cu toate astea cred că cei mai mulți au fost de vîrsta noastră. Citisem undeva că oamenii își aleg, de obicei, idoli apropiați de vîrsta lor. De asta nu prea vedem acum tineri de 20 și ceva de ani care să rezoneze de minune cu rockeri de 70+.
A.C: Într-un fel așteptam să spui cuvîntul magic ,,rocker”. Ce trupe ascultă Doru Antonesi?
D.A: Mi-au plăcut mereu Beatleșii. Nu i-am prins chiar în plină glorie, dar mi-au rămas încă în minte după atîta timp. Deși sînt afon, îmi permit cîteodată să fredonez. Ascultam Uriah Heep, Yes, The Who, Pink Floyd, Queen. După Rolling Stones nu m-am omorît, dar am ascultat o perioadă. Apoi am ajuns la Metallica și cam pe acolo m-am oprit. Am mai încercat trupe noi, dar nu am rămas super-fan ca în cazul celorlalți. Atunci îmi plăcea să ascult muzica la un volum mai mare. Aici, noi, iubitorii de rock, ne asemănăm într-o oarecare măsură cu amatorii de manele, pentru că ne place muzica dată tare. Altfel, nu rezonăm.
A.C: Ne lipsește, în schimb, “fără număr-ul”…
D.A: Da, da, și nici cu dușmanii nu prea avem treabă. (rîde)
A.C: Dacă-mi permiți, vreau să ne întoarcem un pic la origini. Te-ai născut și ai crescut la Gura Humorului, ești sucevean de-al nostru. Aș vrea să știu dacă te pricepeai să-i faci pe oameni să rîdă încă de atunci, din copilărie. Cum ai dobîndit latura asta umoristică?
D.A: Tatăl meu era hîtru, dar nu prea îți venea să rîzi la glumele lui. Mergeam des pe stadionul pe care activa echipa Minerul Gura Humorului și unde microbiștii aveau foarte multe glume, ce-i drept, formate din cuvinte urîte. Însă era modul lor de a glumi. Cred că abia prin anul trei de facultate am făcut o compunere pentru un coleg, care susținea că nu se poate scrie un text amuzant despre Demonii, cartea lui Dostoievski. Am făcut un pariu cu el și, mînat de setea teribilă de a cîștiga cele 10 beri care erau baza pariului, am reușit să fac un text care a fost aprobat ca fiind amuzant de colectivul camerei în care stăteam.
În plus, încă din armată făcusem niște glume pe lada de reciclare a unității, scriam cu creta pe ladă, iar a doua zi glumele erau citite de ofițeri și pedepsele erau suferite de noi. Am aflat, apoi, că Toni activează într-un grup alături de Dan Bacinschi și alți cîțiva membri, și am decis să merg să-i văd. Toni a venit cu ideea: “ce-ar fi dacă am face și noi o trupă de umor?”. Așa am format o trupă de trei membri: Toni, Florin Constantin și cu mine.
La început am activat în mediul studențesc, unde criteriile de cenzură erau mai laxe. Glumele pe care le făceam atunci nu puteau ajunge la brigăzile de la fabrică, pentru că și cenzorii erau mai bolovănoși.
Nu m-am gîndit vreodată că voi ajunge să lucrez într-un domeniu destul de greu ca cel al comediei.
A.C: Îmi imaginez că era riscant să introduci tot felul de șopârlițe într-o perioadă tensionată politic…
D.A: Da, era riscant pentru că, pînă la urmă, nu te mai lăsa să faci ce voiai. Îmi aduc aminte că dacă un text era aprobat de cenzor acea glumă devenea răspunderea lui. Totuși, era extrem de iritant să mergi cu textele la verificat. Nu aș spune că era umilitor, fiindcă, pînă la urmă, în orice domeniu aveai nevoie de aprobări. Dacă stau bine să mă gîndesc mare lucru nu s-a schimbat nici azi din acest punct de vedere.
Nu am fost, totuși, atît de cenzurați. Mai tîrziu, cînd am ajuns în televiziune, ni s-a spus că publicului nu-i prea place umorul politic și că am avea audiență mult mai mare dacă am face doar umor social. Noi am îmbinat mereu umorul social cu cel politic.
Cred că am avut întotdeauna o atitudine echilibrată chiar dacă se putea ghici ce ne preocupa. Am încercat să fim nepărtinitori și să nu jignim pe nimeni. Pamfletul nostru s-a bazat pe principii și pe fapte, nu pe răutăți gratuite.
A.C: În continuare, trăim vremuri interesante…
D.A: Da, sper, totuși, să fie bune, pentru că pe celelalte eu le-am mai trăit o dată. Mie mi-au ajuns – am o experiență vastă cu care mă pot prezenta liniștit la Sfîntul Petru. (rîde)
A.C: Am văzut ”Povestea”, așteptăm cu nerăbdare Gala! 19 noiembrie – București, Sala Palatului. Ne vedem acolo! Mulțumesc, Doru Antonesi!
D.A: Cu foarte mare plăcere! Ne vedem acolo!
Interviul integral cu Doru Antonesi va putea fi ascultat la Radio Top Suceava (pe 104.00 FM și radiotop.ro) sîmbătă, 7 iunie, de la ora 19.00, dar și duminică, 8 iunie, de la ora 18.00.
Alexandra Cuza
