Să mă adun cît scriu aceste rînduri mi-e aproape imposibil, chiar dacă au trecut deja mai multe zile de la întîlnirea la care am visat încă din adolescență. David Gilmour a fost primul muzician pe care l-am iubit cu toată ființa mea și fără de care nu mi-aș fi putut crea universul muzical. Am tînjit după momentul acesta de la audiția primelor solo-uri de chitară, în camera mea, departe de tot ce era lumesc.
Ajuns la 78 de ani, Gilmour și-a păstrat intactă aura de …Zeu, și nu cred că doar în ochii mei. La 6 septembrie se lansa cel mai nou material discografic al său, după o pauză de aproape 9 ani de la ”Rattle That Lock”. ”Luck and Strange” este ceva mai mult decît un simplu album de revenire. Marcat de introspecții profunde asupra vieții și morții, timpului și schimbării, ”Luck and Strange” este o călătorie spre absolut. În plus, ”Luck and Strange” ni-l readuce aproape pe Rick Wright. De altfel, piesa care dă numele albumului a luat naștere în timpul unei improvizații în hambarul lui Gilmour în 2007. ”Luck and Strange” (piesa) ne-a mai alinat dorul de Richard…
La finalul lui septembrie, David Gilmour pornea în turneul de promovare a discului, începînd (de unde altundeva decît…) din Italia, de la Roma, mai exact, de la Circo Massimo. Au urmat șase seri magice la bătrînul Royal Albert Hall din Londra, singurul loc din UK pe care Gilmour îl preferă pentru concertele sale.
Voi v-ați trăit visul?! Știți cum se simte? Nu de alta, dar eu abia îmi găsesc cuvintele atunci cînd sunt întrebată ”și…cum a fost concertul?”. După jumătate de viață petrecută orbitînd în jurul a tot ce înseamnă Pink Floyd, mi-am trăit visul. L-am văzut live pe David Gilmour la Royal Albert Hall, chiar în prima seară, într-o miercuri, pe 9 octombrie. După ce mi-a trecut toată viața prin fața ochilor, am plîns (cu sughițuri, deh), am rîs ca un copil, am aplaudat pînă mi-au amorțit palmele și am cîntat din toată inima, am ajuns la concluzia că cea mai intensă călătorie muzicală a mea de pînă acum a bifat cea mai frumoasă destinație. Nu cred că o să vreau să-mi revin vreodată din starea aceasta.
Trebuie să vedeți show-ul ”Luck and Strange”. Dar mai ales, să fiți prezenți, să lăsați telefoanele deoparte (în special la ”Comfortably Numb”, ha!) și să vă bucurați de magie. Chiar asta ne-a îndemnat basistul Guy Pratt înainte de a începe show-ul. ”Sîntem împreună aici, în seara aceasta, nu se știe dacă se va mai întîmpla. Așa că fiți prezenți și bucurați-vă de această experiență”.
La primele acorduri din ”5.AM”, publicul a fremătat. A urmat ”Black Cat”, care deschide și noul disc (de admirat noua obsesie a lui Gilmour pentru pisici…). Apoi, magia s-a dezlănțuit cu ”Luck and Strange”, iar tot mai multe visuri au fost împlinite cu ”Speak To Me/Breathe/Time”. Unul din momentele în care am fost cu adevărat prezentă a fost ”Fat Old Sun”. ”Marooned” a stors și ultimul strop de emoție din noi, cu un intro din altă lume din partea clăparului Rob Gentry și o proiecție uluitoare. ”Wish You Were Here” a amintit de o eră demult încheiată, dar l-a pus în lumină pe tînărul chitarist Ben Worsley. Prima parte a concertului a continuat cu povestea ”Vita Brevis – Between Two Points”, Gilmour invitînd-o pe scenă pe mezina familiei, angelica Romany Gilmour, cea mai reușită adiție a trupei, cu a sa harpă fermecată. Emblematica ”High Hopes” a încheiat prima jumătate a spectacolului, publicul fiind mai prezent ca niciodată. În plus, pentru cunoscători – vă mai amintiți acele mingi plutitoare imense din videoclipul piesei? Ei bine, de această dată, au plutit deasupra noastră.
Cea de-a doua parte a concertului a debutat cu întunecata ”Sorrow” și un spectacol cu lasere la care am visat de la prima vizionare a show-ului ”Pulse”. ”The Piper’s Call” ne-a amintit de ce ”Luck and Strange” e mai mult decît un comeback, iar ”A Great Day for Freedom” a fost momentul perfect pentru a reflecta la ceea ce se întîmplă în acest moment în lume. În același registru a fost și ”In Any Tongue”, cu un solo de chitară care m-a făcut să uit să mai respir. Am ajuns și la cel mai sensibil moment al show-ului: un omagiu adus din inimă celui care a fost Richard Wright și fără de care Gilmour spune că se simte incomplet. Cu un decor intim, cu sfeșnice în jur și o lumină stinsă, Gilmour s-a așezat la chitara sa lap-steel, fiind înconjurat de minunatele Louise Marshall (după părerea mea, cea mai reușită alegere!) la pian și voce, surorile Hattie și Charlie Webb (cunoscute și ca The Webb Sisters, foste colaboratoare ale regretatului Leonard Cohen) și, bineînțeles, Romany Gilmour. ”The Great Gig in The Sky” a fost, de departe, cel mai intens moment al acestui show, dacă e să mă întrebați pe mine, și chiar nu sînt subiectivă. ”A Boat Lies Waiting” a răsucit cuțitul în rană. Cu toții ne-am gîndit atunci la Rick sau la cineva drag de care ne este dor…
După zbuciumul sufletesc a venit momentul eliberator: ”Coming Back To Life”, una din primele piese scrise de Gilmour pentru consoarta, prietena și muza Polly Samson, a sunat mai bine ca niciodată, cu un Gilmour la fel de profund și…magic.
La ”Dark and Velvet Nights” ochii ne-au fost țintiți spre ecran, unde proiecția Juliei Soboleva a completat atît de bine întreaga ”ecuație” bluesy. Surpriza a fost adăugarea ”Sings” în setlist, acea conversație între Gilmour și Samson despre care v-am mai povestit la Discuri de Top. Ce face piesa și mai specială este pasajul în care îl putem auzi pe micul Gabe Gilmour îndemnîndu-și tatăl să-i cînte. ”Acest fragment a fost înregistrat pe un mini disc în 1997, tocmai pentru a ne bucura de el peste ani”, povestea Gilmour într-un interviu recent. Ei bine, probabil cel mai personal moment al serii a fost proiecția unor imagini din arhiva familiei, cu micuțul Gabe și legendarul său tată, cîntînd la chitară. Oficial, concertul s-a încheiat la fel cum a început: grandios, cu o piesă de aceeași greutate, cu ”Echoes”, în umila-mi părere. ”Scattered”, ultima piesă a noului album, ne-a reamintit de ce David Gilmour ar trebui să fie nemuritor.
Chiar dacă la începutul anului eram resemnată că nu voi auzi vreodată solo-ul ADEVĂRAT al ”Comfortably Numb”, nebunia s-a întîmplat. Întorși la bis, Gilmour&Co ne-au ”binecuvîntat” cu un ”Comfortably Numb” legendar. Trebuie să recunosc, ce am iubit cel mai mult la acest show, pe lîngă prezența adoratului Gilmour, a fost legătura puternică creată între membrii trupei. Vorbim despre o familie, nicidecum despre o gașcă de muzicieni aflați acolo pentru bani sau reclamă. Show-ul nu ar fi fost la fel fără Guy Pratt, căruia îi sînt recunoscătoare pentru multe și care rămîne liantul dintre scenă și public. Romany Gilmour a fost cea mai frumoasă revelație. Au strălucit și claviaturiștii Greg Phillinganes (greucean!) și Rob Gentry, toboșarul Adam Betts, chitaristul Ben Worsley, surorile Webb și fabuloasa Louise Clare Marshall (aflată în cel de-al doilea turneu alături de Gilmour, hehe!). Pentru tot ce am trăit, îi sîntem datori și lui Polly Samson, culoarea muzicii lui Gilmour din ultimii 30 de ani.
Cînd citiți aceste rînduri, la două săptămîni distanță de la concertul care mi-a marcat existența, turneul european se va fi încheiat. Urmează Statele Unite, cu nouă reprezentații. Norocoși ei, dar mai norocoși noi!
Alexandra Cuza
Post scriptum: La finalul concertului, un american simpatic m-a oprit și mi-a spus, vizibil încîntat: ”Arăți de parcă ai fi trăit experiența vieții tale!”. Chiar așa a fost!
