Ediția din acest an a Festivalului Rock a prezentat o particularitate cu care ne-am mai întîlnit cîndva, pe la începutul pandemiei, cînd circulația la nivel planetar era perturbată: pe scenă au evoluat numai grupuri românești, ceea ce a avut darul de a-mi da ceva emoții, atît în privința numărului spectatorilor, cît și a actului artistic în sine. În fond, nici prezentatorul nu e tocmai fericit să aibă în față doar o mînă de oameni, iar pe scenă să fie monotonie ori moleșeală. Mai mult, prognoza meteo era neliniștitoare, și chiar s-a adeverit în mare măsură: am avut parte și de ploi, și de o răcire zdravănă a vremii. În prima seară, chiar la ora startului, o ploicică ne-a întîrziat vreo 20 de minute, dar vocalista de la Underwaves a speriat-o cu vocea ei, comparabilă pe deplin cu cea a Tatianei Shmayluk de la Jinjer. În aceeași linie de metalcore s-au situat și celelalte două grupuri ale primei zile de festival, Taking Back August și We Are Numbers, aceștia fiind prezenți și la ediția precedentă. Sîmbătă, după ploaia de după amiază care ne-a speriat (dar atît!, fiindcă seara totul era în ordine), au venit Scarlet Aura (cu muzică, cu copii, cu prieteni, cu rude, vocalista Aura fiind de pe la noi!), apoi Altar (după mine, cea mai bună prezență din tot festivalul) și Bucovina, ieșenii fiind mereu acasă cînd vin la noi. Ultima zi a început cu God The Barbarian Horde și mesajul lor inconfundabil, apoi Coma, evenimentul încheindu-l veteranii Holograf, stăpîni cam fără rival ai piedestalului rock din România, ajunși la un sunet aproape de perfecțiune. Dan Bittman a rămas uimit cînd i-am spus că ultima oară îi prezentasem în… 1997, la spectacolul-mamut de pe stadion, organizat în cinstea promovării Forestei în prima ligă de fotbal!
Festivalul din acest an a fost un eveniment absolut remarcabil, la care nu s-a semnalat absolut nimic din ceea ce ne speria la alte festivaluri din țară. Le mulțumesc tuturor spectatorilor și oficialităților implicate în eveniment, și sper să ne reîntîlnim și în 2026.
