Săptămîna trecută, în primul episod dedicat ediției din acest an a Festivalului de Blues închinat lui Fane Adumitroaie, ajuns deja la a XVII-a ediție, spuneam tot aici că dintre cele 12 nume prezente în cele 3 zile ale evenimentului, unul s-a ridicat fără discuție peste toate celelalte: americanul Eric B. Turner, cel care a încheiat cea de a doua seară printr-un recital excepțional, în care a amestecat piese proprii, din albumul său ”It Ain’t Easy”, pentru care a obținut o nominalizare la Premiile Grammy în 2023, piese ale favoriților săi The Beatles ori Nina Simone, ba și din repertoriul The Drifters, grup legendar în care a cîntat vreo 5 ani. Am păstrat legătura cu el, vorbim zilnic, i-a plăcut ce am scris aici săptămîna trecută și… își continuă de atunci turneul european, săptămîna trecută fiind undeva prin Umbria, urmînd să ajungă apoi la Roma și la Napoli.
Dacă Turner a fost încîntător, regret că nu pot spune la fel și despre ceea ce am sperat să fie cel mai bun moment din festival: Devon Allman Blues Summit, grupul în a cărui alcătuire figurează copiii unor monumente ale blues-ului: fata lui B. B. King și băieții lui Gregg Allman și Luther Allison. Luîndu-i pe rînd, aș zice că Devon Allman este un chitarist bun (și atît!), Bernard Allison e cu cîteva clase peste, în timp ce Claudette King nu are de la tac’su decît… numele de pe certificat. A reușit să nu se facă auzită mai tot concertul, dar a făcut-o taman cînd nu trebuia, auzindu-se strident și aiurea pe (apără, Doamne!) imnul ”The Thrill Is Gone”.
A fost o dezamăgire parcă amplificată și de cei care au fost pe scenă exact înaintea lor: Rareș Totu’s Midnight Sun și Aminda, cei care pot urca oricînd, pe orice scenă din lume, alături de oricare nume mare, fără să fie cu ceva inferiori.
