Mă întorc asupra unui grup românesc care mie ,,mi-a dat lumea peste cap”. Îi descopeream mult prea tîrziu, asta pentru că nici perioada în care m-am născut nu m-a ajutat. Deh! Cred că m-a ajutat afinitatea puternică pentru prog rock, pe care o am de prin liceu, dar și internetul, muzica fiind la un click distanță. Așa am devenit foarte atentă și la ai noștri, nu doar la „ai lor”, și am descoperit Basorelief, revelația celebrului Club al Arhitecturii și, totodată, prima sa trupă.
Povestea Basorelief începe în toamna anului 1977, în jurul Clubului Arhitecturii din București. Pentru spectacolul de deschidere al clubului, Dizzy Rosentzweig (director al Club A în acea vreme) i-a propus lui Iulian Vrabete, pe atunci student în anul II la Arhitectură, să formeze o trupă care să reprezinte Institutul.
În locul unei formații de studenți preocupată de coveruri, pe scenă au apărut patru tineri muzicieni, majoritatea craioveni, cu propriile compoziții, pornind de la rockul progresiv: doi viitori arhitecți, un viitor medic și un viitor artist plastic – Iulian Vrabete (bas), Cristian Ciomu (claviaturi), Eduard Bălașa (chitară) și Relu Bițulescu (tobe).
Destul de repede, muzica lor a început să se îndepărteze de rockul progresiv al primelor compoziții și să se îndrepte către jazz-rock și fusion. În formație apar, la clape, Erwin Surin, apoi Dan Brucker, iar la flaut li se alătură Nicolae Mantu. În 1978, după participarea la Galele „Săptămîna”, Basorelief ajunge să facă primele imprimări la Radio România.
Urmează concerte, festivaluri și premii, iar un moment important îl reprezintă participarea la Festivalul de Jazz de la Sibiu, în 1979, 1980 și 1981. În 1979, Basorelief acompaniază inclusiv Big Band-ul condus de Bițu Mărgărint, experiență care contribuie la apropierea formației de zona jazzului și la extinderea formulei cu suflători. Așa ajung în componența formației Doru Căplescu, Cristian Teodorescu, Flavius Teodosiu, Leopold Reisenauer sau Paul Pîrciu.
Momentul de vîrf avea să vină odată cu cea de-a IV-a ediție a Festivalului Club A, desfășurată între 16 și 19 martie 1981. Basorelief obținea atunci Trofeul Festivalului, iar piesa „Crocodilul”, compusă de Iulian Vrabete, primea premiul al II-lea pentru compoziție. Vrabete, Surin și Căplescu primesc, de asemenea, diplome de interpretare. „Crocodilul” avea să devină una dintre piesele emblematice ale formației și să fie inclusă pe albumul live al Festivalului Club A – o apariție discografică importantă pentru Basorelief, mai ales într-o perioadă în care formația nu avea încă un album propriu. Iulian Vrabete își amintea ulterior că, în acei ani, Basorelief a avut doar apariții pe discuri colective. Mai amintesc aici ”Formații de Muzică Pop III” sau ”Concursul Cîntecului Politic Pentru Tineret – Ediția a IV-a, 1981”.
După încheierea studiilor, însă, se încheia și povestea primei perioade Basorelief. Formația și-a întrerupt activitatea în 1982, iar cei 24 de muzicieni care făcuseră parte din componența Basoreliefului de-a lungul celor aproximativ cinci ani de existență au pornit, fiecare, pe propriul drum.
În 1999, Basorelief s-a reunit pentru o apariție aniversară la Club A – „30 de ani”, într-o formulă alcătuită din Eduard Bălașa – chitară, Iulian Vrabete – chitară bas, Relu Bițulescu – baterie și Dan Stesco „Polymoog” – clape. Mai mult, această reuniune din 1999 este importantă tocmai pentru că Dan Stesco avea să devină, de atunci, parte din povestea Basorelief.
Despre ce a urmat, povestim săptămîna viitoare. Desigur, la pachet și cu audiția – la Radio Top Suceava! – a unui material discografic de excepție, care avea să ducă mai departe povestea începută în Clubul Arhitecturii.
Alexandra Cuza
