Nu am prins primele ediții ale Festivalului (desfășurate la Cîmpulung, acolo unde Fane se stabilise) dedicat memoriei lui Fane Adumitroaie, unul dintre primii prieteni pe care mi i-am făcut în Suceava, la sosirea mea aici, ca disc-jockey la Arcașu`, în 1978. Multă vreme, habar n-am avut că în Fane zăcea un bluesman realmente de geniu, iar faptul că este singurul dintre suceveni care are un eveniment muzical care-i poartă numele, fiind deja ancorat în conștiința nației, este cît se poate de normal. Iar mulți încă sperăm să izvorască și Festivalul de Jazz Anca Parghel, fiindcă și Ancuța merită măcar anual cîte un omagiu.
Ediția 2024 a Festivalului de Blues s-a suprapus în mod nefericit pe etapele superioare (sferturi de finală) ale C.E. de Fotbal, iar asta m-a afectat inclusiv pe mine, făcîndu-mă să aleg a doua seară, iar din prima nu am văzut decît vreo 15 minute din recitalul lui Mighty ”Mo” Rodgers, o apariție fără îndoială de mare calitate. A doua seară: Matt O’Ree mi s-a părut prea ”hard”, cred că încăpea mai degrabă la ”Cetatea de Rock a Sucevei”, însă Sax Gordon a fost uluitor. Copleșitor. Enorm. Îl așez lîngă toți ceilalți ”grei” (Josh Smith, Robben Ford, Eric Gales), cu care Bobby Stroe ne-a încîntat în fiecare din ultimele ediții. Dacă n-ați fost acolo, căutați-l pe net. E fabulos, cu atît mai mult cu cît nu sînt mulți saxofoniști în zona blues.
Poate n-o fi fost ediția de anul ăsta cea mai grozavă, dar Sax Gordon a făcut toți banii și, dacă ar fi doar pentru asta, și tot ar trebui să-i fim adînc recunoscători lui Bobby Stroe. Hai, Bobby, dă-i bice, cît mai e pînă la anu`, pe vremea asta?
