Un roman polifonic, la răscrucea epocilor, a culturilor și a artelor (III)

M. – întors pentru o perioadă în casa părinților din orașul R. – evocă spațiul matricial și este cuprins nu de coronavirus, ci, așa cum declară, de… virusul nostalgiei. Relația lui cu această primă cochilie este analizată în cheie bachelardiană și freudiană, pentru că ființa umană resimte întotdeauna spațiul casei ca pe o matrice protectoare, deși M. o percepe uneori pe cea a părinților lui diferit, ca pe o entitate ultra protectoare și chiar devoratoare (așa cum se întîmpla în ”Spuma zilelor” a lui Vian): „Oare ce gânduri are casa cu <noi>? Vrea să ne țină aici până ce vom deveni toți niște mumii? Vrea să ne înfășoare în pânza ei de păianjen și să ne înmormânteze între pereții ei, între obiectele inutile acumulate în cursul anilor? Parcă a devenit un fel de nisip mișcător această casă… Ne aspiră încet, cu blândețe, fără ca să ne dăm seama, distrugându-ne treptat voința, hipnotizându-ne, făcându-ne să ne repetăm în gând: <Ce bine e când suntem cu toții aici!> […] Drogul secretat de casă îmi pătrunde tot mai mult în corp, în sânge, în creier”. (pp. 484 -485) Casa și ”timpul local” favorizează un proces de ”oblomovizare”, de ”robinsonizare”, așa cum constată Mathieu, care consideră că unele case pot fi ”totalitare”, generatoare de energii secrete prin care își țin prizonieri locuitorii.

Evocînd în continuare relația cu casa părintească de pe strada Voluntarilor, unde a trăit pînă la 18 ani, M. rememorează primele ”cercuri ale vieții”, existența diurnă a unei familii citadine din Bucovina anilor 1960, așadar modul în care a crescut și s-a format în copilăria sa rădăuțeană, raportîndu-se la casă ca la o ființă vie: „Pivnița, bucătăria și podul formau <axa> verticală a existenței noastre. Am înțeles astfel, fără să-mi fi predat nimeni noțiuni de filozofie, și, fără nici o inițiere în astronomie, că omul trăiește între pământ și cer, între ochii adâncurilor (cu pleoape reci) și ochii înălțimilor (cu pleoape calde). Exista însă și o axă orizontală, formată din sursa de lemne, din sursa de apă și din soba în care părinții mei aprindeau zilnic focul. Lemnele le aduceam cu brațele sau cu un coș din <șopronul> aflat în fundul curții. Acolo le pregătea și le stivuia tata, tăiate la o anumită dimensiune, pentru a putea fi apoi strecurate cu ușurință în sobe. […] Apa și lemnele se întâlneau în bucătărie. Lemnele hrăneau focul, iar focul fierbea apa. Energiile care circulau pe orizontală se combinau cu cele venite din pod și din pivniță. Focul avea și el ochi, dar fără pleoape. […] Uneori contemplam focul prin ochii plitei de la sobă”. (p. 498)

În mesajele regulate către Georges (dublul său francez, în realitate) Mathieu evocă intens relația cu spațiul bucovinean. Nu uită comuna Zariștea, unde și-a invitat de mai multe ori prietenul de pe malul Senei, ajutîndu-l să descopere „ultima civilizație rurală din Europa”. Își continuă rememorarea copilăriei și a celor mai intense momente din calea băiețelului spre maturizare, sub influența unui amic mult mai emancipat și dezghețat, Lică, cel care avea răspuns la toate. Punctele nodale ale orașului R. sînt străbătute de ”gașca” de băieței cu o imensă curiozitate: gara, cimitirul tăiat în două de calea ferată (așa cum nu se întîmplă niciunde în lume), sinagoga din centrul orașului, cimitirul evreiesc, ștrandul, sala de sport, parcul numit „Grădina de Tir”, herghelia, popicăria, spații unde micuții descoperă multietnicitatea și „simbioza culturală” a orașului lor.

În dialogul cu prietenul aflat de partea cealaltă a ecranului, Mathieu își trece în revistă și segmentul francez al existenței, iar relația cu limba se află pe primul plan: „Știu că franceza mea a fost întotdeauna <dublată> de un puternic accent românesc, dar și tu, și Nathalie ați găsit că acest lucru era <charmant>. De fapt, în toți cei 30 de ani cât am trăit în Franța, nu m-am obosit niciodată să-mi ameliorez accentul. Și asta întrucât lumea în care am deschis ochii și am ciulit urechile era una plină de <accente> și de intonații curioase, cu nenumărate cuvinte încrucișându-se dintr-o limbă în alta și intrând în competiție pentru a desemna același obiect sau aceeași stare”. (p. 525) Nu sînt uitați anii de studiu pentru un doctorat strălucit, nici figurile de intelectuali, scriitori și artiști cu care a intrat în contact. Mai întîi, Carlotta Séloron, mama lui Georges, iubita pictorului Iluțiu Zakarian din interbelic, care l-a găzduit în primele luni după sosirea la Paris, apoi l-a recomandat pentru studii doctorale la Hautes Études en Sciences Sociales, unde Alain Briançon a acceptat să-i conducă teza despre rezistența culturală în partea răsăriteană a Europei, în țările din așa-numitul „lagăr comunist”. Mathieu este fascinat de insolitul muzeu al Carlottei, intitulat „Le Musée des Idiots Utiles”, inaugurat în anul căderii comunismului. Definiția acestui tip uman dată de franțuzoaică este pe cît de simplă, pe atît de lucidă: „Nu i se putea atribui acest calificativ decât unui intelectual trăind într-o țară liberă și care, prin declarațiile și prin acțiunile sale, sprijinea un dictator sau o ideologie totalitară”. (p. 552) Pe pereți este afișată o colecție de „perle negre”, prima fiind imnul dedicat de Louis Aragon în 1931 poliției politice sovietice. În aceeași serie este înscris și Cioran, care într-un articol din iulie 1935, apărut în „Vremea”, declara: „Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi impună o simpatie și o admirație mai mare decât Hitler”. (p. 554) Și Mao își are admiratorii lui printre capetele luminate ale structuralismului francez: Roland Barthes, Philippe Sollers, Julia Kristeva. Autorii care, după ani, își renegau declarațiile stupide, primeau cîte o „perlă albă” (Jean Ferrat, Yves Montand). Mathieu ajunge la o concluzie care este nu numai crezul lui în viață, ci și una dintre principalele teme ale operei: „În mod normal, un artist, un scriitor, un intelectual cu spirit critic, un om de talent devenit o personalitate publică datorită unor reușite importante ar trebui să rămână prudent în relațiile cu puterea”. (p. 557)

Dinspre Parisul anului de grație 2020 sosește o cronică a carantinei făcută de Georges, care ține un jurnal al zilelor de ”confinement obligatoire”, reflectînd la urîțirea planetei prin globalizare și exploatare masivă a resurselor, la criza sanitară ce pare desprinsă din ”Ciuma” lui Camus. Panica provocată de virusul necunoscut îi cuprinde pe toți locatarii imobilului în care locuiește, iar cea mai speriată este ”Madame Fitou”, portăreasa, care ar vrea să o dea afară pe studenta la medicină de la etajul patru: „Fata asta o să ne aducă virusul în imobil, trebuie să luăm măsuri…”. Așadar, dezinfectarea clanțelor este obligatorie.

Georges trece printr-o experiență-limită: în urma îmbolnăvirii este plasat în comă artificială și trăiește o secvență ciudată de genul „Life after death”, pe care i-o descrie lui Mathieu: „Am impresia că revăd multe umbre, retrăiesc un moment când patru asistenți mă deplasau pe un pat de-a lungul unui coridor lung printre numeroase umbre așteptând chircite în dreapta și în stânga, unele gemând sau strigând…Cred că aud și respirații care se opresc, ca și cum creierul meu ar fi înregistrat momentul trecerii altora în neființă. Nu știu câți oameni au murit în aceste două săptămâni în imediata mea apropiere, poate în aceeași încăpere cu mine. Dar am impresia că atunci s-au produs niște schimburi de vorbe, ca și cum zonele misterioase ale creierelor noastre ar fi intrat într-o relație telepatică”. (p. 582)

Maestru al polifoniei, al teatralității, al vocilor multiple care se întretaie, Matei Vișniec aduce în scenă personajele simpatice ale piticilor de grădină, care par desprinși din ”Le fabuleux destin d’Amélie Poulain”. Observatori atenți ai vieții cuplului Emilia-Vincent și ai copiilor, piticii au fiecare în parte o personalitate specială, o voce inconfundabilă, ei fiind cu totul altceva decît niște ornamente ale grădinii. Piticul cu felinarul este un filozof ce știe foarte bine că nu-i poate lumina pe oameni, care rămîn mereu orbiți de obsesiile lor, iar „Istoria este o curvă, chiar și Marx a știut asta…”. (p. 698) Piticul cu mitraliera evocă discuțiile lui Vincent cu prietenul poreclit „Marx Bis” despre războiul din Algeria, ajungînd la o concluzie oarecum similară: „Istoria înaintează pe două șine paralele: interesele și orgoliile. Uneori, orgoliile sunt atât de mari încât duc la orbire și atunci statele nu-și mai văd nici măcar de interesele lor fundamentale…”. (p. 704) Cît despre Piticul cățărat pe broasca țestoasă, acesta este puternic atașat de Nathalie, mezina familiei, care a devenit din ce în ce mai rebelă înspre adolescență, organizînd chiar o misiune de „eliberare a piticilor de grădină…”. Ajunși în România, la Zariștea, în curtea lui Simion, fratele Minodorei, piticii sînt cronicarii noii realități.

Cel mai recent și mai dens roman vișniecian, în care – după cum spune autorul – „m-am topit și pe mine și am topit și pagini de istorie” este un fastuos spectacol al scrisului, al modului în care experiența existențială (individuală sau colectivă) poate deveni substanța unei opere pe cît de sofisticate, pe atît de profunde. Alternînd segmentele de factură realistă cu cele în cheie onirică, Matei Vișniec compune prin ”Un secol de ceață” o adevărată simfonie în care nici o notă nu este de prisos. ”Ceața meteorologică” este mai puțin periculoasă decît ”ceața ideologică”, iar cea din urmă poate pune stăpînire pe oameni chiar și după ce au trecut prin marile tragedii ale secolului XX, din care nu au învățat nimic.

Romanul ne aduce aminte un adevăr simplu: nu este orb cel ce nu vede, ci acela ce nu vrea să vadă. Creierul uman, pe care Hubert Mirwald l-a studiat cîteva decenii în orașul R., are capacitatea de a ierarhiza, ordona, clasifica, eticheta : „Dintre două forme de Rău identice, instinctul de supraviețuire ne obligă să-l considerăm pe unul dintre ele mai puțin grav, mai puțin oribil, mai puțin monstruos […] Orbirile noastre au legătură cu instinctul de supraviețuire”. (p. 820) Asemenea lui Camus, în condițiile unui secol XXI agitat, incert, Matei Vișniec pledează pentru luciditate, toleranță, solidaritate. Includerea sa în lista scriitorilor români nobelizabili mi se pare cel mai firesc demers și sper ca nu peste mult timp scriitorul originar din Bucovina să rostească discursul de recepție la Academia Suedeză.

Elena-Brândușa Steiciuc