Un roman polifonic, la răscrucea epocilor, a culturilor și a artelor (II)

Al doilea eveniment politic și cultural notabil din deceniul șase a fost Festivalul Mondial al Tineretului, în august 1953, organizat cu mare pompă și mari eforturi la București „pentru a fraterniza în numele comunismului, al prieteniei, al păcii” (p. 345). Și aici, romancierul, extrem de bine documentat, denunță penuriile alimentare pe care le suportă populația, pentru ca mari cantități de alimente să fie stocate: „…începând din luna martie, din magazinele alimentare ale Bucureștiului dispărură total salamul, brânza, untul, smântâna, zahărul, uleiul, conservele de pește, fructele, halvaua, ba chiar și biscuiții…Cu umor, dar și cu amărăciune, bucureștenii se considerau într-un post mai prelungit, în <postul festivalului>”. (p. 348) În acest context și în vîltoarea unui entuziasm indus de propaganda oficială, dar și real, netrucat, se formează cuplul româno-francez Emilia Gudeanu (traducătoare oficială, informatoare a Securității) și Vincent Bernigaud, tînăr comunist din Clermont-Ferrand, pentru că – așa cum notează romancierul la pagina 354 – „marile scântei sentimentale țâșnesc din întâlniri întâmplătoare”. Un sărut în mijlocul cercului de dansatori, la ”Perinița”, pe stradă, pecetluiește un destin comun și o căsătorie care va dura 60 de ani. Concluzia? Toată viața, cei doi au rămas recunoscători figurii lui Stalin, care l-a obligat pe Gheorghiu-Dej să organizeze ediția din acel an a Festivalului, fără de care cei doi nu s-ar fi întîlnit niciodată. Emilia nu va putea pleca în Franța decît după căsătorie și nașterea unui copil, în urma presiunii puse de ziarul ”L’Humanité”, printr-un articol despre romantica pereche franco-română. Prin urmare, în ciuda umilințelor la care este supusă în țară la diverse interogatorii grotești, „Emilia fu atât de fericită după instalarea sa în Franța, la Clermont-Ferrand, încât refuză să-i învețe românește pe cei patru copii ai lor”. (p. 354)

În cursul aceluiași deceniu, partidul continuă politica de colectivizare forțată, iar viața Minodorei, elevă la Liceul Pedagogic, visînd să formeze generații de copii, este din nou dată peste cap. Găzduită în R. la familia Sclipa, formată ca ”domnișoară de oraș” de doamna Rosa (o nemțoaică pedantă, de la care deprinde eleganța și ordinea) tînăra bucovineancă este terorizată de o nouă situație fără ieșire: obligația de a face parte, ca elevă, din așa-numitele ”echipe de lămurire” care parcurgeau satele și încercau să convingă țăranii încăpățînați să semneze acordul de întovărășire, cedînd pământul la stat. Tragismul situației, statutul imposibil al tinerei prinse între două fronturi, în roțile unei mașinării infernale, este surprins de Matei Vișniec într-un pasaj cu o cadență sobră, în fraze tulburătoare : „În timp ce autobuzul înainta destul de greu pe șoseaua înzăpezită, în timp ce tovarășul Vărsatu le propunea <cadrelor mai tinere> să cânte un cântec patriotic pentru a încălzi atmosfera, în timp ce soldații dormeau duși pe locurile din spate, în timp ce ISTORIA își bătea joc de milioane de oameni, întrucât aceasta era singura ei formă de amuzament, Minodora își dădu seama că în acea zi blestemată ea urma să treacă practic de cealaltă parte a <baricadei> și să-și facă apariția în ograda casei sale părintești oarecum în același fel ca echipa venită în 1949 să o deporteze împreună cu toată familia ei”. Angoasa teribilă este somatizată imediat: „Gândul o făcu să vomite, ceea ce nu stârni mirarea nimănui. Dimpotrivă, mai multe persoane săriră să o ajute și să-i întindă câte o batistă, mirosul de motorină amestecat cu fumul de țigară și cu aburii ciorbei de varză gătită la cazarmă i-ar fi putut întoarce stomacul pe dos și unui elefant, darmite unei fragile domnișoare”. (p. 277) Este un punct nodal în procesul de maturizare al personajului feminin, conștientizarea neputinței sale de a se extrage din cușca în care a închis-o Istoria și de a suporta rușinea pricinuită de participarea la practici pe care – în forul ei interior – nu le aprobă, conștientizarea unei culpe căreia îi dă proporții exagerate: „Probabil că tot satul era adunat deja ca să o vadă pe ea cum coboară din autobuz în fruntea unei echipe de lămurire pentru a-și convinge părinții, frații, surorile, bunicii, unchii, mătușile, verii și chiar vecinii să se supună partidului, să facă, în pofida voinței lor, ceea ce dorea partidul să accepte, în ciuda deznădejdii lor profunde, vocea rațiunii… Cântând mecanic în cor cu toată lumea, Minodora își imagina scene tot mai cumplite: întregul sat arătând cu degetul spre ea, <Să-ți fie rușine, Minodora! Cum a reușit să te cumpere partidul ? Oare ai să mai ai curajul să vii la noi în sat? Măcar îți dai seama că i-ai trădat pe ai tăi?>”. (pp. 278-279)

Tot politica obtuză a partidului o va dezlega pe Minodora de astfel de obligații, dar într-un mod abrupt: directoarea liceului, tovarășa Tofan, o anunță oficial, în cancelarie – alături de alți trei tovarăși necunoscuți – că „partidul nu-i dădea voie să predea în școlile patriei” provenind dintr-o familie de țărani care nu acceptă colectivizarea. Fraza care încheie perorația unuia dintre ”politruci” este desprinsă ”telle quelle” din limba de lemn a epocii și se încrustează în creierul tinerei „de parcă i-ar fi fost injectată acolo cu o seringă”: „Sper că ne înțelegeți și pe noi, nu avem nimic cu dumneavoastră, dar educația tineretului nu poate fi făcută de elemente dușmănoase”. (p. 303) După o perioadă de șoc psihic intens, Minodora își reorganizează parcursul profesional, ocupînd un post de asistentă medicală la ospiciul condus de doctorul Mirwald, unde i se atribuie misiunea de a face lecturi pacienților, în special poezie. Efectul terapeutic al versurilor este benefic, reacțiile acestora sînt uimitoare: lacrimi la Eminescu, „surâs luminos” la Minulescu, „ieșirea din tunelul de singurătate” la Otilia Cazimir.

Un alt fir epic este dezvoltat în jurul tînărului Ioan Vișniec, născut într-o familie de huțuli din Brodina, care pînă la școala primară nu a vorbit românește, iar în 1953 se află la Școala de ofițeri de la Otopeni. Hazardul – care, asemenea teatrului, are întotdeauna două fețe – face ca unul dintre cele o sută de mii de manifeste scrise în cinci limbi, lansate deasupra capitalei de un avion trimis de Tito și vizînd denunțarea situației reale din țară, să se lipească de talpa unui bocanc al soldatului, trimis în misiune de recuperare a hîrtiilor ”dușmănoase”. Urmează un interogatoriu dur, în arestul unității („Cum de s-a lipit de talpa ta exact un manifest anticomunist scris în românește?”), unde își scrie de trei ori autobiografia și este ținut timp de trei săptămîni. I se găsesc tot felul de vini imaginare, mai ales originea ”nesănătoasă”: „Familie dezbinată, fiu de foști proprietari de magazin sătesc, un frate devenit cetățean sovietic, un alt frate condamnat în 1952 pentru falsificare de pașapoarte românești, vândute apoi unor evrei, o soră despre care oamenii din sat spun că face vrăji. Element instabil. Nerecomandat pentru școala de ofițeri”. (p. 368) Exclus din casta militară, Ioan se întoarce în provincia natală, unde i se oferă un post la Forțele de Muncă din orașul R. cu misiunea de a-i convinge pe tinerii huțuli din satele de la munte (vorbindu-le în limba lor maternă) să ”coboare” și să muncească pe șantierele patriei. Printr-un ”travelling” temporal flaubertian cititorul parcurge următorii ani din viața lui Ioan, care se întoarce acasă „fără bani, fără uniformă și fără galoane”, așadar deposedat de gloria și confortul pe care le-ar fi putut asigura haina militară. Fața luminoasă a hazardului se manifestă din nou: „… la un moment dat acel început de drum nou se intersectă în orașul R. cu cel al unei fete fragile, blânde și nespus de frumoase, pe nume Minodora, exclusă și ea dintr-o școală pe motive de dosar. Întâlnirea lor avu loc în toamna anului 1954, pe strada Stalin (fostă Ștefan cel Mare), unde duminica toată lumea ieșea la promenadă îmbrăcată la patru ace ca să se observe și să comunice, ca să uite de comunism și de lipsuri, ca să profite cât de cât de anii de tinerețe și chiar și de cei de maturitate, și mai ales să facă în așa fel încât viața să meargă înainte, iar roata ei să creeze noi conexiuni și să ducă la nașterea unor noi ființe”. (p. 370) Căsătoriți în aprilie 1955, cei doi au fost împreună și – așa cum aflăm – în 2021 „se vaccinau tot împreună împotriva coronavirusului.”

Dacă pentru prima parte a romanului Matei Vișniec a ales o narațiune clasică, în partea a doua („Răul are întotdeauna un frate geamăn”) a optat pentru formula romanului epistolar. Este vorba despre corespondența purtată la începutul pandemiei de Mathieu, scriitor de origine română stabilit la Paris, soțul lui Nathalie (fiica cea mică a cuplului Emilia-Vincent) cu Georges, universitar cu viziune politică de stînga, editorialist, prietenul francez cel mai pasionat de România. O conversație ca o mișcare flux/reflux de gîndire, de reflecții ale fiecăruia dintre cei doi prieteni care îmi apar ca niște conștiințe complice, formate de aceleași lecturi, în aceeași epocă. Toată această parte, intens autoreferențială, este un ”working in progress”, o oglindire a condițiilor de geneză și scriere a romanului, relatate în mesajele adresate de M. lui G. Iată un pasaj extrem de interesant pentru cei ce studiază scriitura vișnieciană : „În timp ce îmi scriu romanul, dialoghez de fapt cu el. Învățăm să ne cunoaștem reciproc. El știe că eu îl consider în mare parte autonom, că îl consider un fel de ființă, o entitate vie. Cum să nu fie un <text> o entitate vie, din moment ce este construit din cuvinte ieșite dintr-o ființă vie ? […] Sunt zile când scriu pagini destinate exclusiv menținerii dialogului cu romanul meu. Și el, și eu, știm că aceste pagini nu își vor găsi nici un loc în arhitectura cărții. Eu însă știu că numai scriind produc energia susceptibilă de a mă menține în contact cu zvârcolirile interioare ale propriului meu roman aflat în creștere. Este ca și cum aș fi obligat să pedalez pentru a produce electricitatea necesară unei convorbiri telefonice. Cum încetez să pedalez, se întrerupe comunicarea”. (p. 488)

Elena-Brîndușa Steiciuc

(va urma)