Un Elvis balonat și un Parker anacronic

Elvis” a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes pe 25 mai 2022. Filmul a încasat 270 de milioane de dolari la nivel mondial, față de bugetul său de 85 de milioane de dolari, devenind al doilea film biopic muzical cu cele mai mari încasări din toate timpurile, după „Bohemian Rhapsody” (2018).

Este pentru prima dată cînd povestea vieții lui Elvis este narată în prim-plan de cel mai mare impresar al tuturor timpurilor, colonelul Tom Parker. O idee strălucită a regizorului Baz Luhrmann, care promitea multe prin această abordare. Nu a fost să fie.

Scuzați-mi ignoranța, dar nu am auzit niciodată de Austin Butler, care domină aproape fiecare cadru al filmului, în rolul principal. În talk-show-uri, el este ca o tipă din bancuri, care nici nu arată și nici nu sună ca Elvis, astfel că munca sa triumfală în film poate fi descrisă doar ca transformatoare. Totuși, el conduce acest film cu atîta autoritate și încredere în sine, încît sînt sigur că vom auzi mult mai multe despre el în viitor. Dezamăgit continuu de a-i oferi personajului său ceva asemănător unei vieți interioare, Elvis al lui Butler amenință să se piardă într-un spectacol captivant de balonare, transpirație și lacrimi adoratoare ale admiratoarelor. Un rege al rock-n roll-ului efeminat în tușe groase, grețoase chiar, asta ne propune regizorul. În prima parte, Luhrmann și co-scenariștii Sam Bromell, Craig Pearce și Jeremy Doner construiesc meticulos în jurul influențelor muzicale ale lui Presley.

Nu înțeleg la ce bun falsurile, de genul fanilor isterici existenți la primul concert din viața lui Elvis, care sînt revoltătoare chiar și pentru cei care nu gustă muzica lui Elvis, darămite pentru admiratorii săi contemporani. La începuturile colaborării cu Tom Parker, la primele concerte organizate de colonel, nu exista nici urmă de vreun chiloțel aruncat pe scenă de vreo admiratoare. Măcar adevărul istoric să fie respectat cînd ne raportăm la o epocă închistată în tabuuri sexuale. Interesant, dacă nu chiar tezist (după noile norme neo-marxiste hollywoodiene), este faptul că segregația rasială a acelor ani este foarte bine surprinsă. Fapt atît de lăudabil pe cît de condamnabil este modul în care este reflectată iubirea lui Elvis față de mama sa: prin accente patologice.

Evident, ca în majoritatea filmelor despre Elvis, nu se pomenește nimic despre autorii muzicii sale, despre compozitorii și textierii care au creat muzica și versurile lui Elvis. El a înregistrat peste 600 de cîntece în cariera sa muzicală, dar nu a scris nici măcar o singură piesă. Este un fapt peste care s-a trecut cu vederea. Oare să nu fi auzit scenariștii de Mike Stoller și Jerry Leiber, celebrul cuplu de autori (muzica și text) care au semnat majoritatea pieselor lui Elvis?

În schimb, ni se prezintă un artist plin de miez filozofic, deși Elvis nu mînuia citatele precum Vadim Tudor, ci… liniuțele de cocaină. Elvis iubea viața, plăcerile și luxul, îi plăcea să trăiască în huzur, nu ca un discipol platonician după cum fin ni se sugerează în acest film.

Parker, poreclit „Omul de zăpadă”, este portretizat ca un intrigator asemănător lui Iago, care îl vede pe Elvis ca pe un tocilar suprem, pregătit pentru exploatare. Portretul lui Tom Hanks este atît de enervant încît se limitează la caricatură. Iar singura dată cînd Tom Hanks pare să-l pună în aplicare pe Parker este spre sfîrșitul filmului.

Baz Luhrmann este atît de hotărît să atingă fiecare moment culminant al carierei muzicale a lui Presley (înregistrări la Sun Records, apariții la tv, controverse despre dansuri sugestive, rezidență în Las Vegas, etc.) încît „Elvis” pare mai mult un articol de pe Wikipedia decît un film. Regizorul și-a propus să ne ofere scene în care Parker este disprețuitor și să creeze o metaforă banală a zăpezii (afacerea spectacolului este afacerea cu zăpada, potrivit lui Parker; totul este despre a păcăli oamenii) pe care personajele subsidiare abia o înregistrează.

Așa cum Parker a luat 50% din cîștigurile lui Presley, el stăpînește cel puțin jumătate din acest film, intrînd în poveste cu ochi strălucitori și cu voci off opresive. Luhrmann își asumă niște riscuri mari în „Elvis”, inclusiv utilizarea cover-urilor actuale ale hiturilor Presley de către Doja Cat, Kacey Musgraves și Jack White, dar aproape fiecare alegere pe care o face are ca efect dezorientarea și distanțarea publicului. Se consumă droguri, căsniciile se prăbușesc, se țin arme, se iau mai multe droguri. Prin toate acestea, spectacolul trebuie să continue.

Cînd Elvis (se presupune) moare la sfîrșitul filmului sîntem supuși colonelului care vorbește în fața publicului că ceea ce l-a ucis cu adevărat a fost „dragostea lui pentru tine”, o viziune pe jumătate mesianică aruncată pe seama publicului. De cînd a ajuns faimos, Elvis a fost adesea prezentat drept o alegorie pentru lucruri mult mai mari decît el însuși: pentru revoluția socială a rock-n-roll-ului, pentru noile moduri periculoase de sexualitate adolescentină, pentru exproprierea albă a culturii negre, pentru o imaginație deosebit de americană de autopropășire și autodistrugere, pentru a enumera doar cîteva. În viață și în moarte el a fost prins între simbol și simptom, o pînză reîmprospătabilă la nesfîrșit pentru ceea ce alții vor să gîndească despre el, despre ei înșiși și despre alții.

Filmul se străduiește să-l înfățișeze pe Elvis ca pe un om cu conștiință liberală, care este profund mișcat de diferitele crize politice și sociale cu care se confruntă Statele Unite, dar ale cărui înclinații activiste sînt în mod repetat dejucate de ticălosul Parker. Filmul evită cu atenție orice aromă a obsesiilor lui Presley de mai tîrziu în viață pentru conservatorismul legii și al ordinii, exemplar ilustrată prin întîlnirea cu președintele Nixon în Biroul Oval de la Washington la 21 decembrie 1970.

Ceea ce credea Elvis cu adevărat despre problemele cotidiene ale epocii sale este în mare măsură de necunoscut. Aproape niciodată nu a vorbit despre astfel de lucruri în mod public, iar poveștile de opinii pe care le-a exprimat în privat au venit în mare parte de la oameni care au dorit a-l face pe Elvis să arate într-un anumit fel. Nu mă prefac că știu ce era în inima lui Elvis. Dar nici nu cred că este important cu adevărat, iar orice considerare serioasă a lui Elvis ca artist trebuie să se împace cu ideea asta.

Ceea ce a contat pentru Elvis a fost muzica lui, în special o grămadă de înregistrări pe care le-a făcut între 1954 și 1958, care, într-o măsură nu mică, au schimbat lumea. Moștenirea muzicii este pe cît de formidabilă, pe atît de complicată. În ultimii săi ani, Elvis Presley a colaborat adesea cu grupul gospel R&B „The Sweet Inspirations”. Grupul a fost fondat de Cissy Houston și sora ei, Lee Warwick. Houston este mama lui Whitney Houston. Whitney va deveni o legendă și va include în palmaresul ei hit-ul „I Will Always Love You”, care a fost scris și cîntat inițial de Dolly Parton. Elvis a vrut să înregistreze melodia, iar Dolly a fost dispusă să-i permită să o înregistreze. Din păcate, colonelul Tom Parker i-a pus o condiție:pentru ca Elvis să înregistreze melodia, ea trebuia să renunțe la drepturile asupra piesei. Ea a refuzat.

În show business, între artist și impresar este o situație de win-win. Nici unul nu pune pistolul la tîmpla celuilalt pentru a-l obliga să facă ceva. Colonelul Parker a avut o viziune. Datorită ei omenirea l-a avut pe Elvis, cel autentic, om și legendă irepetabilă. Luhrmann a făcut o dramă îngrozitor de imperfectă, dar, uneori, captivantă.

Cea mai reușită parte a filmului? Finalul. După 2 ore și 39 de minute nu poți decît să te bucuri că s-a terminat.

Geo Alupoae, critic de teatru