Tangoul este unul dintre cele mai pasionale și pasionante dansuri, iar Stelian Tănase și-a construit acest roman – apărut în ediția a doua la Corint Fiction în 2021 – pornind de la tema omniprezentă a senzualității și ritmului argentinian, transpus în Valahia, în chiar „capitala guberniei”, București, într-o perioadă zbuciumată a istoriei, anii 1940-1950. Dedicat părinților săi „care s-au cunoscut într-un salon de dans”, romanul acesta este una dintre cele mai reușite scrieri de ficțiune ale cunoscutului autor, figură marcantă a vieții noastre intelectuale și civice. Cu siguranță, cititorii își amintesc de recentele apariții: „Partida de vânătoare” (2018), „Marele incendiator. Cronica unui fapt divers” (2019) , „Repertoarul amorului” (2019), „Sînt un copil al războiului rece” (2020) sau de „Conversații cu Regele Mihai” (2019), ca să enumăr doar cîteva dintre numeroasele titluri din bibliografia acestui scriitor reprezentativ din literatura română de azi.
Pentru Gogu Vrabete, protagonistul romanului – mic traficant bucureștean din perioada interbelică – „tangoul e o religie”, o fantasmă, un succedaneu pentru o viață pe care și-ar dori-o dar nu o poate avea: aceea de stea a dansului sud-american, după care toate femeile să se dea în vînt. Cunoscut în toate saloanele din zona Gării de Nord în anii care preced celui de-al Doilea Război Mondial, împătimitul dansator trebuie să găsească o cale pentru a scăpa de înrolare atunci cînd izbucnește conflagrația. O operație la tendonul lui Ahile, făcută cu scopul de a avea o ușoară invaliditate, care să-l scutească de armată (așadar să-l scape de Stalingrad & co) e total nereușită, iar Gogu va rămîne invalid pentru tot restul vieții. Așa moare – pentru prima dată – un dansator de tango care va fi obligat să poarte o gheată ortopedică și baston, tîrîndu-și piciorul infirm tot restul vieții.
Numai că „zornăitul istoriei” acoperă sunetul tălpii ortopedice pe macadamul bucureștean și evenimentele se precipită într-un ritm amețitor. Stelian Tănase reconstituie cu o precizie de împătimit al detaliului climatul politic/social/economic/monden de pe malul Dîmboviței acelor ani, apelînd la o tehnică narativă subtilă: toate capitolele sînt scrise sub forma unor note informative date de diverși „ciripitori” ai Siguranței, declarații, etc. ceea ce nu face decît să sporească efectul de real al întregului text.
Între marele cutremur din noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1940 (care „l-a prins între cracii lu’ Rozina, croitoreasă de pălării, o șantalie și o superstițioasă”, p. 31) și finalul vieții, existența lui Gogu se împletește cu aceea a unui grup de prieteni, figuri pitorești ale mediului bucureștean: gangsterul Cairo (personaj real!), Titi Borțosu („afaceri cu sulfamidă & seringi suedeze”), Jubi Țekini (codoș), Nae Xeni, negustorul de conserve, „conașul” Mișu Banu, descendentul unei familii străvechi de boieri valahi, figură aristocratică, plină de carismă și curaj, un as al aviației în partea din est a conflagrației (probabil construit avînd ca model figura nonconformistă a prințului Bîzu Cantacuzino).
Paul Cernat remarca pertinent principala particularitate a romanului, aceea de a fi un „elogiu adus Capitalei interbelice la crepuscul […] un imn epicureic al bucuriei de a trăi cu frenezie pînă la capăt”. Intriga se desfășoară într-un ritm accelerat, punctat de etapele războiului, care prinde ca într-o menghină viața tuturor personajelor, atît a celor din lumea „cea mică” (prostituatele, dansatorii, escrocii, turnătorii, micii gangsteri, „uvrierii”) cît și din „cea mare” (ministrul Teohari Georgescu, prințul Mișu Banu, etc.).
Groaza bombardamentelor anglo-americane (cum este cel din 4 aprilie 1940, descris într-o notă hiperrealistă) nu face decît să sporească pofta de viață a celor pe care hazardul i-a cruțat. Gogu, ex-dansatorul infirm, se îndrăgostește iremediabil de o dansatoare de tango care evoluează pe un ring și totul capătă un alt sens: „Din acea clipă magică, viața lui a fost o bubă, un moft, un nimic. A întîlnit destinul. I-au zvîcnit tîmplele. Pulsul i-a sărit sub curelușa ceasului. Cunoștea toate prospăturile venite din Kiev, Odessa și Istanbul, din Dubrovnik, Salonic și Cernăuți. Numai vagaboande de lux. Pe damă nexam!”. (p. 46) Așa ia naștere iubirea lui pentru basarabeanca Larisa Olșevski, artistă de varieteu, a cărei senzualitate în timpul dansului este inegalabilă: „Tipa și-a înfipt obraznică țîțele în omoplații brunetului. Îl ținea încolăcită din spate, l-a cuprins cu brațele de gît. Rochia purpurie, eșarfa neagră. S-a învîrtit scurt în jurul lui. S-a prelins de sus pînă jos, cu buzele lipite de el. A îngenuncheat, l-a prins de glezne fără să se dezlipească de el măcar o respirație”. (p. 46-47). Femeia este „fabuloasa făptură” care îl trezește din morți și – conform logicii melodramei – ființa pentru care Gogu își va da viața în cursul tentativei de a fugi cu un mic avion pilotat de Mișu Banu din țara deja aflată sub ocupație sovietică, după război.
Ca în dramoletele sud-americane, ca în tangourile lui Gardel („Passion y erotismo, amigo”), Gogu îi atrage după el pe soldații ce urmăresc micul grup, pentru ca femeia iubită să poată fi salvată de rival. Cele din urmă clipe, care preced moartea, sînt o apoteoză descrisă în cheie onirică – o eliberare din infirmitate, o înălțare. „El și femeia cu chipul Larisei se priveau în tăcere. Oh, dar iată-l pe marele, inegalabilul dansator de tango Gogu Vrabete! Se desprinde de partenera lui din ultima secvență. <Oh, rămîi!>. Ea își retrage palma dintr-a lui. El poartă pantofii miraculoși. Vesta neagră, lucioasă, părul dat cu briantină, cămașa imaculată. Solo, cît să primească un glonț în inimă. Tot ecranul se înroșește de la sîngele lui. E fericit s-o știe pe Larisa departe. Noapte rece. A căzut cu brațele-n cruce în iarba înaltă mirosind a kerosen și a nori de ploaie. Îngerii nu mai sînt prin preajmă. Cînd degetele străine îi coboară pleoapele, încă privește în secret cerul. EXIT”. (finalul romanului, p. 316)
Artist al limbajului pe care îl folosește în toate registrele (cu precădere cel colocvial și argotic) Stelian Tănase aduce prin „Moartea unui dansator de tangou” un omagiu orașului în care s-a născut și de care este îndrăgostit. Farmecul acestui roman stă nu numai în poveste, ci și – mai ales – în reconstituirea atentă a vieții din orașul lui Bucur în toată decadența lui, mai ales după apariția „noilor stăpîni” din răsărit, figuri patibulare, cum sînt generalul Bubnov sau trupeșa ofițereasă din serviciul administrativ al Armatei Roșii. Poveste nostalgică cu iz de vintage, „Moartea unui dansator de tango” ne invită la un periplu în istoria noastră, la o reconsiderare a priorităților în viață. Nu în utimul rînd, la o incursiune într-o sală de dans, cu sau fără „pantofii magici” pentru tango.
Elena-Brândușa Steiciuc
