În România, moțiunile de cenzură seamănă tot mai mult cu nunțile din filmele proaste: toată lumea știe dinainte cine cu cine pleacă acasă, dar invitații se prefac șocați când îi văd dansând împreună pe ring. Moțiunea a trecut. Exact cum anticipam. A trecut nu pentru că Ilie Bolojan ar fi fost slab, ci tocmai pentru că devenise prea periculos pentru un sistem construit din improvizație, relații și bani publici curgând fără întrebări incomode. Și aici apare ironia magnifică a momentului: oamenii care cred că au câștigat s-ar putea să descopere foarte repede că au câștigat exact ceea ce îi poate distruge.
Pentru că moțiunea aceasta nu a fost despre economie. Nici despre „grija față de popor”. Nici despre TVA, nici despre pensionari, nici despre micii antreprenori sufocați de taxe. A fost exclusiv despre putere. Mai precis, despre panica unui întreg ecosistem politico-administrativ care a realizat, cu oroare, că există riscul real ca robinetul să fie strâns. Iar în România, robinetul este ideologie de stat.
PSD a calculat multe lucruri corect. A înțeles că aproape toate centrele de putere îl voiau plecat pe Bolojan. Baronii îl urau. Rețelele îl urau. Funcționarii de lux îl urau. Lipitorile de partid îl urau. Omul avea defectul grotesc de a cere reguli într-o țară unde regula principală este să nu existe reguli pentru cine trebuie. A fost șocant pentru sistem să descopere un politician care nu negociază funcții ca la piață și care nu tratează bugetul ca pe un card de fidelitate pentru clientela politică. Prea rigid. Prea rece. Prea occidental. Cu alte cuvinte: incompatibil cu fauna administrativă autohtonă. Fără a-l transforma pe Bolojan într-un salvator miraculos el era băiatul de la țară, pus pe treabă care avea de săpat un șanț și s-a prezentat la muncă purtând lopata pe umăr, nu vulpile îmbrăcate cu costume scumpe ce vizitau locația pentru a concluziona că trebuie plătite studii de fezabilitate.
Doar că PSD, AUR și puciștii din PNL au făcut o greșeală monumentală. Au confundat furia oamenilor față de scumpiri cu ura față de Bolojan. Și n-au înțeles un lucru simplu: românii nu mai sunt furioși doar că sunt săraci. Sunt furioși că sunt furați. Iar în momentul în care PSD și AUR au început să urle sincron împotriva lui Bolojan, foarte mulți au tras concluzia logică: „Aha. Dacă îl vor plecat cu atâta înverșunare, înseamnă că le încurcă hoția”. Și exact în acel moment, fără să vrea, l-au transformat în simbol.
Au încercat o operațiune de tip Venezuela: decapităm liderul și partidul revine disciplinat la masă cu altă marionetă mai flexibilă. Numai că aici calculul le-a explodat în față. În loc să se prăbușească, Bolojan a făcut blitz în propriul partid și a forțat PNL să aleagă între sinucidere și supraviețuire. Iar Predoiu… ah, eternul supraviețuitor al politicii românești, poza de manual a gîndacului atomic, a crezut că va face o nouă combinație. Predoiul, vietatea care a rezistat mai multor premieri decât rezistă unele electrocasnice românești după garanție, parașutat politic permanent, omul care părea construit special pentru funcția de „interimar până se decide altceva”, de data asta a plecat cu sacoșa goală.
Și, totuși, aici apare frumusețea tragicomică a situației: Predoiu i-a trădat până și pe trădători. O parte din PNL visa la un puci elegant, o revenire la pacea călduță cu PSD, la vremurile bune în care principiile erau flexibile și contractele ferme. Numai că tentativa de lovitură internă a scos la iveală exact ce voiau să ascundă: că PNL nu mai știe dacă este partid sau anexă administrativă.
Și Nicușor Dan? Aici trebuie spus un adevăr incomod. Poate că am cerut prea mult de la un om care, politic vorbind, nu a demonstrat mare lucru în afară de faptul că s-a aflat la locul potrivit într-un moment critic și a reușit să îl blocheze pe Simion. Merit important, fără îndoială. Dar între a salva o situație-limită și a conduce politic o țară aflată în furtună este o diferență enormă. Președintele pare tot mai des omul care încearcă să țină în echilibru o halteră mai mare decât el, spunând calm „stați liniștiți”, în timp ce podeaua crapă sub picioare. Popularitatea lui începe să scadă nu din răutate publică, ci pentru că lumea începe să simtă ezitarea. Iar politica e crudă cu oamenii ezitanți.
Mai interesantă este însă schimbarea subtilă de discurs: de la „pro-european” la „pro-occidental”. Sună ca o derizorie schimbare de nuanță. Nu e. În traducere politică, asta începe să miroasă a flirt discret cu zona trumpistă și MAGA, probabil în speranța că noua administrație americană va deveni un protector strategic și electoral. Doar că aici apare problema fundamentală: Trump este mult prea preocupat de propria persoană și de propriul spectacol pentru a avea un interes real față de România. Noi ne imaginăm că suntem o piesă importantă pe tabla globală; pentru Washington suntem, cel mult, o notă de subsol strategică într-un dosar uitat pe birou.
În schimb, Moscova a înțeles imediat miza. Presa rusă a jubilat. Pentru Kremlin, imaginea unei alianțe de fapt între PSD și AUR este cadoul perfect: destabilizare, neîncredere în Europa, haos economic și un stat care începe să pară nesigur exact în momentul în care regiunea fierbe.
Iar aici PSD a reușit performanța rară de a-și compromite simultan și discursul intern, și relația externă. Ani de zile, apartenența la familia socialiștilor europeni a funcționat ca un soi de deodorant politic occidental, un fel de Fa sau Impulse cumpărat de la polonezii din parcarea de la Bucovina, pentru un partid care, în rest, mirosea puternic a baronat local și administrație de cumetrie. Bruxelles-ul le oferea măcar aparența de partid frecventabil. Doar că momentul în care te fotografiază toată Europa votând cot la cot cu extremiștii produce un efect neplăcut: începi să miroși exact a ceea ce ai încercat ani întregi să ascunzi sub parfum european ieftin. Socialiștii europeni pot tolera multe, dar ideea că PSD deschide ușa extremismului într-un stat-cheie de la granița războiului începe să transforme toleranța în jenă și sprijinul în distanțare politicoasă.
Și aici intrăm în partea cu adevărat amuzantă. Cine guvernează? Pentru că PSD și AUR au votat moțiunea împreună, dar niciunul nu vrea să își asume oficial relația și guvernarea. AUR știe că baza sa vede PSD ca pe Satana cu mustață administrativă. PSD știe că propriul electorat încă privește AUR ca pe niște huligani analfabeți, dar utili, nu ca parteneri de masă. De aceea apare acest teatru absurd: votează împreună, dar se prefac oripilați unul de altul. Un fel de Romeo și Julieta în variantă bugetară.
AUR îl cere premier pe Georgescu nu pentru că ar crede realist în scenariu, ci pentru a-și hrăni electoratul radicalizat. Este fan-service politic. La fel cum PSD mimează indignarea morală pentru a nu recunoaște că fără AUR nu putea dărâma guvernul. Iar anticipatele? Poveste pentru naivi. AUR le vrea pentru că trăiește electoral din haos. PSD nu le va accepta niciodată, pentru că ar ieși măcelărit. Și o știe.
De fapt, paradoxal, cel mai probabil scenariu este exact cel pe care îl negau toți acum câteva zile: Bolojan rămâne premier, într-o formă sau alta, pentru că nimeni nu vrea cu adevărat să preia cartoful fierbinte.
Și aici apare marea problemă economică. Piețele nu votează. Piețele fug. Iar România a reușit performanța spectaculoasă de a transmite simultan către investitori mesajul: „suntem instabili politic, ostili reformelor și conduși de oameni care iau decizii emoționale”. Cine ne mai împrumută ieftin? Cine mai investește serios?
Cursul și inflația nu îi vor lovi pe băieții cu vile în Toscana și conturi în euro. Îi vor lovi exact pe cei care au aplaudat moțiunea crezând că de a doua zi vor curge lapte și miere. Factura vine mereu la clasa de mijloc și la oamenii care muncesc, nu la combinatorii de partid.
Și, peste toate, ne așteaptă o vară lungă. Foarte lungă. Ceea ce pentru cetățean este stresant, pentru clasa politică este aproape inuman. Aleșii noștri sunt obișnuiți ca în perioada asta să dispară elegant prin Ferragosto, pe la proprietăți și resorturi unde „luptă pentru țară” cu prosecco rece în mână. Numai că anul acesta s-ar putea să fie obligați să stea. Să negocieze. Să explice. Să guverneze. Și exact asta îi sperie cel mai tare.
Pentru că, spre deosebire de alte dăți, nota de plată nu mai poate fi împinsă discret către masa fraierilor fără ca cineva să observe cine a comandat chiolhanul. PSD a avut mereu talentul acesta balcanic de a mânca, bea și devasta cârciuma statului, după care să dispară elegant pe geamul de la baie înainte să vină patronul cu bonul fiscal. Numai că de data aceasta s-ar putea să descopere ceva nou și neliniștitor: fereastra e zidită.
Iar afară deja se aud bocancii creditorilor bătând în ușă. Bruxelles-ul întreabă de reforme. Piețele întreabă de stabilitate. Investitorii întreabă dacă mai există cineva lucid în clădire. Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai merge nici cu scandal, nici cu patriotism de carton, nici cu dușmanul imaginar inventat la televizor.
Vor rămâne acolo, înghesuiți politic, cu pantalonii în vine, pe vasul de toaletă al propriei strategii, privind în gol și realizând încet că buzunarele sunt goale, clienții au plecat, ospătarii cer salariile restante, iar la asemenea notă de plată nu mai scapi cu o seară de spălat vase.
De data aceasta, s-ar putea să trebuiască să vândă cârciuma.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
