Decizia Curții Constituționale a României privind pensiile magistraților a fost primită jubilant în spațiul public cu un amestec de satisfacție morală și confuzie economică. Exact combinația care definește, de altfel, multe dintre dezbaterile noastre colective: ne bucurăm că „s-a făcut dreptate”, dar nu suntem foarte siguri ce s-a schimbat, concret, în buget. Pentru că, dincolo de zgomotul mediatic și de senzația de reglare simbolică a unei nedreptăți, decizia nu este decât un pansament social aplicat pe o fractură structurală. O formă de calmant administrativ. Nu rezolvă problema de fond, nu reduce substanțial presiunea bugetară și, mai ales, nu schimbă arhitectura privilegiilor deja consolidate.
Vizavi de această decizie, salutată de clasa politica precum victoria grecilor în bătălia de la Marathon sau a amiralului Nelson la Trafalgar, mi-a venit în minte un banc scurt și sec. Într-un compartiment de tren călătoreau o bătrînică și un individ ursuz. La un moment dat bătrînica spune – vă rog închideți geamul, că este frig afară… Ursuzul trîntește geamul enervat, se așează pe banchetă și spune printre dinți – na, acum e cald afară? Așa mă întreb și eu acum, în afară de latura de enervare socială vizavi de aceste pensii necontributive, ce am rezolvat dacă toate pensiile aflate în plată rămîn la fel, iar vîrsta de pensionare se va egaliza peste exact 16 ani, dacă nu se mai întîmplă nimic pînă atunci? Să nu mai vorbim și de impactul bugetar care e exact o cană de apă într-o cisternă aproape goală. Sistemul de justiție rămîne la fel, ineficient, corupt, clientelar, împănat de progeniturile clanului Savonea, care vor face tot ce au făcut și pînă acum. Vor fi nemiloși cu micii găinari și vor face sluj în fața marilor corupți solvabili, bineînțeles pentru un preț corect. Apropo, din întîmplare, dosarul fabricii de permise de la Suceava se reia, strămutat în alt județ. Gălețile acelea pline de bani rămase nedescoperite se vede că au ajuns unde trebuia.
Adevărul, mai puțin spectaculos și tocmai de aceea mai greu de vândut politic, este că pensiile de serviciu care rămân nemodificate, adică cele ale milițienilor, după cum spunea batjocoritor sau inept președintele PSD Grindeanu, reprezintă grosul cheltuielii. Aproape 95%. Ofițerii de popotă, specialiștii în fotografii pentru buletine și pașapoarte, și primitorii de acte de la înmatriculări și serviciul circulație, spetiți de muncă la 48 de ani, rămân cu aceleași venituri. Restul este decor statistic. Ajustări marginale care pot produce titluri optimiste, dar nu și economii relevante. Statul a tuns vârful unei ierbi care continuă să crească nestingherită, cu rădăcinile înfipte adînc în buget, sub motivul ipocrit al „siguranței naționale”. Aici nu există revoluții, ci doar nuanțe juridice. Iar egalizarea vârstei de pensionare, proiectată undeva în 2042, are farmecul promisiunilor îndepărtate: liniștește prezentul fără să deranjeze prezentul. Este genul de reformă care sună ferm în discurs și devine vaporos în calendar. De aceea, reacția de satisfacție a unei părți a opiniei publice spune mai mult despre psihologia noastră colectivă decât despre sănătatea finanțelor publice. Este reflexul vechi, mioritic, al dorinței ca „să moară și capra vecinului”. Nu pentru că asta ne face mai bogați, ci pentru că ne face să simțim că nedreptatea este, măcar simbolic, împărțită. România nu a rezolvat problema pensiilor speciale; a bifat, în schimb, o mică victorie emoțională împotriva lor.
În plan politic, însă, liniștea aparentă ascunde mișcări tectonice. În culise se vorbește tot mai des despre o posibilă debarcare a lui George Simion din postura de lider incontestabil al propriului partid. Nu neapărat printr-un gest brutal, ci printr-un proces mai subtil: erodare internă, competiții de influență, oboseala retoricii maximaliste și, poate, presiunea inevitabilă a realității parlamentare. Se vorbește că suveranistul șef de partid e înglodat în datorii și deja plătește în natură, adică în funcții politice niște note de plată zdravene către unii moguli media.
Partidele construite pe energie protestatară au o problemă structurală: sunt extrem de eficiente în opoziție și profund inconfortabile în proximitatea puterii. Radicalismul mobilizează, dar nu administrează. Iar atunci când adrenalina se transformă în rutină politică, apar fisurile. Liderii carismatici descoperă că loialitatea bazată pe entuziasm este volatilă, iar disciplina internă devine o negociere permanentă.
Nu este clar dacă asistăm la începutul unei debarcări sau doar la zgomotul obișnuit al unei formațiuni aflate în maturizare forțată. Dar semnele de nervozitate există. Și, în politică, nervozitatea este adesea preludiul schimbării.
Ultimul sondaj din București, care plasează Partidul Social Democrat la 22% și Uniunea Salvați România abia pe locul patru, a fost interpretat grăbit ca o trompetă a apocalipsei pentru USR. Sună dramatic, dar politica nu funcționează ca un serial în care un episod slab anunță inevitabil finalul sezonului. Mai degrabă vedem o fotografie a unei oboseli urbane, o saturație a electoratului care nu mai votează cu speranță, ci cu dinții strânși. Însă chiar dacă sondajele reprezintă doar fotograme de moment ale realității politice, USR ar trebui să citească din nou fabula cu ciobănașul care a strigat de prea multe ori „Lupul !” și să înțeleagă că votul pentru ei, ca și votul pentru președintele Dan, nu a fost unul doctrinar, de loialitate, ci votul pentru un bine mult prea mic și anemic în locul unui rău mare.
Paradoxal, chiar și așa, coaliția în ansamblu – cu Partidul Național Liberal alături – adună aproape 60% în Capitală. Asta spune ceva important: Bucureștiul nu a devenit radical, ci precaut. Votează stabilitatea, chiar dacă o face fără entuziasm.
Întrebarea reală nu este dacă USR aude trompeta apocalipsei, ci dacă începe să se audă, în surdină, nevoia unui alt tip de ofertă politică. Un nou partid de centru-dreapta format din aripa Bolojan a PNL, REPER și partidul lui Ludovic Orban, plus nemulțumiții din USR ar putea oare revigora doctrina de centru dreapta ? O stângă recredibilizată într-un partid SENS cu susținere largă între tinerii care îmbrățișează idei socialiste? O formulă suveranistă mai puțin stridentă? Poate. Dar mai probabil este că se simte nevoia unei reîmprospătări a discursului și a liderilor. Pentru că votul de azi nu este unul doctrinar, așezat, cerebral. Este un vot visceral, emetic, cu dinții strînși.
Pentru PSD și PNL, votul rămâne în bună măsură clientelar, legat organic de rețeaua cleptocratică a primarilor din teritoriu. Pentru AUR, este un vot de răzbunare. Pentru USR, este adesea un vot din lipsă de alternativă. Și câtă vreme alegătorii votează cu stomacul sau cu nervii, nu cu mintea, primenirea politică nu va fi un capriciu intelectual, ci o necesitate organică.
Privite împreună, temele săptămînii trecute spun aceeași poveste: România rămâne o țară în care simbolurile se mișcă mai repede decât structurile. Unde corecțiile morale sunt mai ușor de obținut decât reformele financiare, iar liderii care cresc rapid pot descoperi la fel de rapid limitele propriului combustibil politic.
Nu trăim nici o revoluție a echității bugetare și nici o dramă politică iminentă. Trăim, mai degrabă, acea stare intermediară care ne este atât de familiară: ajustări fără transformare, tensiuni fără ruptură, promisiuni cu termen lung și satisfacții cu termen de garanție extrem de scurt. Înțelegerea coaliției pe reforma organigramelor din domeniul bugetar nu va aduce echitate nici eficiență. Se vor da bătălii feroce pentru orice rudă, pilă și țiitoare, și pînă la urmă vor pleca cei competenți, dar ai nimănui, ca în orice stat în care meritocrația este doar mimată și niciodată pusă în practică așa cum ar trebui.
România merge mai departe, cu sentimentul reconfortant că a mai pus un plasture și cu intuiția vagă că, într-o zi, va trebui să trateze rana.
Iarna vrajbei a trecut. Urmează, în mod natural, o primăvară ce va păstra netulburată exact aceleași caracteristici.
”Lasciate ogni speranze…”.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
