Fapte și personaje din societatea contemporană, incidente cu final tragic, jocul subtil real/imaginar: iată chintesența cărții de povestiri „Trecerea” a scriitorului și ziaristului bucovinean Neculai Roșca, pe care autorul a divizat-o în două părți: I. „Trecerea”; II. „Urma gâzei în văzduh”. Născut la Vicovu de Jos, acesta este interesat din ce în ce mai mult de aspectele sociale pe care le semnalează și în discursul jurnalistic, de fenomene, superstiții și ritualuri din România profundă, din lumea satului care trece prin mutații de tot felul, pozitive și negative.
Povestitor ce poartă amprenta oralității și umorului specific lui Creangă, Neculai Roșca surprinde (cu un spirit de observație remarcabil) aspecte legate de prezența mai mult sau mai puțin apropiată a morții, a acelei „mari treceri” blagiene în tărâmul necunoscut în care merg toți muritorii. Cauzele sunt multiple: în povestirea liminară intitulată „Petrecerea”, cei patru protagoniști care beau în neștire antigel nu au cum să supraviețuiască. Experimentul medical făcut ”in extremis” de medicii de la ATI se dovedește a fi ineficient, pentru că perfuziile cu alcool (care par a-i resuscita pe bărbații ce beau până-și pierd mințile…) nu fac decât să le ușureze trecerea. Subtilitatea autorului constă aici în modul gradat în care introduce prezența morții, văzută prin monologul interior al lui Vasile, cel ce pleacă ultimul, „după Ilie cumătrul, Niculai vecinul și neamul lui din capul satului, Petrea Democratu”, după cum afirmă văduva lui. În salonul de spital unde își încheie socotelile cu viața, Vasile o observă pe „sora cea bătrână, cu halatele ei de o culoare nedefinită, cu fața de neghicit”, care „stă tot acolo, tăcută și nemișcată” și are o singură replică: „Te aștept pe tine…”. Să fie presimțirea morții, să fie aburii alcoolului amestecați cu cei ai antigelului cu care personajul s-a intoxicat? Interesant este modul în care prozatorul sucevean alternează planurile, focalizând narațiunea pe unele sau altele dintre personaje, construind o povestire cu un gust dulce-amar.
Tragismul și măiestria narativă ating intensitatea maximă în textul „Lada cu făină”, inspirat tot de o dramă reală. Patru copii nesupravegheați ai unei familii rurale (în care tatăl alcoolic are mari deficiențe de auz și stă toată ziua la birt) se joacă de-a v-ați ascunselea în casă și nu găsesc alt loc mai bun decât „lădoiul cu făină” din cămară. Aceștia sunt: Ilenuța (8 ani), Ionuț (5 ani) și două gemene care abia au trecut de un an. Neculai Roșca alternează narațiunea de tip omniscient, la persoana a treia, cu discursul personajelor și construiește cu maximă empatie și minuțiozitate scena cu cel mai tragic deznodământ posibil: „Așa o să ne găsească și mai greu, o să râdem și mai tare! Uite, intră oleacă de lumină pe ferestruică. Ilenuța se ghemui într-un colț al lăzii, Ionuț în celălalt colț. Între ei, gemenele, chicotind. Se împing unii pe alții, se hârjonesc, Ionuț coboară în jos și se face întuneric negru, iar apoi ridică în sus, lăsând lumina să intre pe sub capacul lădoiului: Cucu! Bau! Cucu! Bau! Cele mici râd cristalin, râde și Ilenuța. Ionuț lasă iar capacul în jos: Cucu! Dă să-l ridice înapoi. Nu mai poate! Cucu! Împinge din nou. Capacul rămâne închis, zăvorât pe dinafară. Înăuntru beznă, nu mai văd nimic niciunul dintre ei”. Decesul celor patru copii este o scenă de o tristețe și o profunzime poetică remarcabile, în care inocența copiilor anihilează frica de moartea prin sufocare în lada zăvorâtă. Totul apare în monologul interior al Ilenuței, care a obosit bătând în zadar cu pumnișorii în pereții de lemn solid ai capacului: „În beznă clipește o lumină, care crește mai mare, și mai mare, și mai mare. Parcă-i o fereastră, ori poate o ușă. Ionuț și cele două gemene sunt acolo, se joacă împreună, parcă ar fi în mijlocul ogrăzii, se aud râsetele lor cristaline. Ionuț o vede și îi face semnă să vină. Ilenuța stă oleacă în cumpănă, apoi trece pragul spre lumină”. (finalul textului). Este evident, experiența de ziarist l-a pus în contact pe Neculai Roșca cu astfel de situații pe care nu poate să nu le transpună în proză, trăgând și un semnal de alarmă pentru toate familiile.
Povestirile din acest volum se pretează foarte bine la o lectură în cheie sociocritică, autorul alegând personaje din diverse categorii sociale, în special cele nu foarte favorizate, atât din perioada anterioară anului 1989, cât și din perioada post-decembristă. Un alt exemplu de dramă este cazul unui muncitor român plecat din Bucovina în condiții de semi-legalitate la muncă brută în Israel, mort într-un atentat: proza intitulată „Pământul sfânt”. Situația economică precară a familiei face imposibilă repatrierea trupului (cu toate că nepotul jurnalist ia inițiativa unei campanii de strângere de fonduri în acest scop) și soția se consolează cu gândul că bietul ei Costan va fi îngropat în Pământul sfânt. O moarte „de două ori tristă”, cum spunea Panait Istrati despre exilații care sunt îngropați departe de țară.
În ceea ce privește gândirea și practicile magice ale românilor (o dimensiune constantă a prozelor lui Neculai Roșca) povestirea „Pădurea” surprinde o serie de aspecte tipice. Personajul feminin principal – Ravecuța lui Mitruț – este o tânără „crescută în centru, la asfalt” adică un ”outsider” în comunitatea rurală unde se integrează prin căsătoria cu un muncitor forestier. Aici află cu uimire despre diverse „vrăji, farmece și desfaceri” (cum le-a clasificat fondatorul etnografiei române, bucovineanul Simeon Florea Marian). Protagonista nu le dă crezare, deși este avertizată despre pericolele din pădurea Crivețelor (toponim real din zona Vicovu de Jos – Voitinel a Bucovinei, spațiu considerat a avea anumite particularități energetice). Ea află despre pădure că „e vie, e rea, vrea suflet de om” și nu trebuie niciodată să te aventurezi acolo singur. Tânăra și frumoasa Raveca trebuie să treacă totuși prin spațiul încă necunoscut împreună cu o vecină mai în vârstă, spre magazinul forestier din Zaharnău. Schema narativă a întoarcerii (singură prin pădure, rătăcindu-se din cauza unor hribi…) este astfel construită încât tânăra femeie impresionată și speriată de poveștile auzite are revelația vrăjilor făcute împotriva ei. Împiedicându-se, cazând și lovindu-se la cap, vede (sau este doar o închipuire a creierului puternic afectat de contuzie) o cioată de molid îmbrăcată în straie femeiești, iar catrința „arătării” este cuprinsă chiar de noua ei cingătoare de nevastă tânără, primită în dar de la soț. Femeia accidentată la cap le întâlnește în starea ei de semi-conștientă pe cele „patru vidme, în straie negre, lungi, până la pământ”, autoarele acestei vrăji de dragoste și de moarte prin substituție simbolică. Așadar, trecerea prin pădure este o încercare majoră pentru tânăra femeie, inițiatică și revelatoare în același timp.
Caracterul social a scrierilor lui Neculai Roșca apare și mai pregnant în partea a doua a cărții, „Urma gâzei în văzduh”. Cu o foarte bună știință a construcției personajelor, autorul aduce în scenă bărbați și femei pitorești, din categorii de vârstă și etnii diferite, impregnând cu umor fin narațiuni care îl țin în alertă pe cititor.
Un caz interesant este cel al moldoveanului Oleg, ajuns în Israel și pus pe căpătuială. Autorul excelează aici în arta portretului, creionând un personaj caricatural, genul de individ care exhibă o musculatură supradimensionată, în contrast cu circumvoluțiunile creierului, mai puțin exersat în școli: „Are un metru nouăzeci, peste o sută de kilograme, bicepși colosali, pectorali sculptați, ceafă de taur și sumedenie de tatuaje cu arme: tancuri, avioane, kalașnikoave, pistoale de cow-boy, dar și o sirenă cu sânii țanțoși și goi, o mandală indiană, niște litere arabe, câteva ideograme chinezești, o inimă străpunsă de o săgeată și o alta frântă…” (p. 121) Un infantilism și un simț estetic cu totul îndoielnic, pentru că acesta este nivelul bărbatului cu ochi albaștri, ras în cap, care și-a compus o figură de luptător din filme comerciale. Ajuns în Ereț Israel ca mulți alții, Oleg caută un loc de muncă onorabil: dulgher. Numai că, după cum mărturisește el nonșalant, după prima zi de muncă a decis să „nu-și rupă ciolanele” pe șantier, găsind o soluție mai simplă: căsătoria cu „o babă din Șuk, la Tel Aviv”. Neculai Roșca știe să creioneze portrete remarcabile, să alterneze dulcele și amarul, să aducă și zâmbete pe chipul cititorilor, făcându-i părtași la creația lui.
Tot din Israel, dar din comunitatea arabă de acolo, este extras un personaj tipic (din punct de vedere al mentalității și comportamentului) pentru lumea musulmană: Yusuf. Este cel mai trist tată arab din Israel, pentru că are doar fete spre marea lui rușine. Să ne reamintim un personaj masculin din romanul „Copilul de nisip” al lui Tahar Ben Jelloun, scriitorul marocan de expresie franceză, multipremiat în întreaga lume francofonă. Frustrat de lipsa unui descendent masculin, tatăl marocan recurge la stratageme inimaginabile pentru a prezenta comunității ultima nou-născută ca pe un…băiețel. Lui Yusuf cel trist din povestirea lui Neculai Roșca nașterea unui băiat îi schimbă radical existența și ceea ce impresionează la final este solidaritatea masculină de pe șantierul unde trudeau la temperaturi foarte ridicate mulți muncitori est-europeni și foarte puțini locali. Toți strâng bani, indiferent de cultura de origine, pentru o masă abundentă, pentru a sărbători cum se cuvine nașterea….
Un alt segment al populației vizat în prozele din acest volum este constituit de persoanele de vârsta a treia, în special bărbați, care trăiesc foarte mult în singurătate și simt nevoia comunicării, adică sunt „nevorbiți”. Găsim același umor fin în povestirea care poartă chiar acest titlu și pare a fi o scenetă surprinsă de un reporter ce înregistrează totul cu camera ascunsă. Conversațiile a trei bătrâni din microbuzul Suceava – Rădăuți, atitudinea lor, nostalgia pentru regimul Ceaușescu denotă o mentalitate ancorată în perioada ante 1989, imposibilitatea celor trei personaje de a se adapta noului sistem socio-economic, regretându-l pe cel vechi în care, evident, aveau anumite avantaje : „…Ce coincidență! E chiar 26 ianuarie, ziua lui Nicolae Ceaușescu, altcândva frumos sărbătorită. Era ziua în care președintele îi amnistia pe pușcăriași, prilej de aducere aminte pentru domnul cu șapcă de nutrie. (…) În vremea aceea, dacă ajungeai la pușcărie și erai element bun mergeai la muncă, la mină, la canal, în agricultură. Primeai și niște bani pe libretul de CEC, iar Ceaușescu de ziua lui dădea amnistie, te întorceai acasă”. Fiecare cu motivele lui de nostalgie…Al doilea dintre cei trei „nevorbiți” simte nevoia să se confeseze în mijlocul de transport: „Dar eu pe șantier! Aveam pușcăriași acolo! Făceam drumuri și poduri! Am lucrat la Palma! Eu am zidit parapeții de pe marginea drumului. Și acum sunt buni! Lucram o săptămână, sâmbăta ne aduceau acasă cu camionul. Nu coboram fără un sac de ciment, trei-patru bare din fier beton striat. Ce căsuță mi-am făcut! Și cum eram noi plătiți”. Savuroasa povestire poate fi oricând transpusă în limbaj scenic sau filmic și poate constitui un excelent document pentru sociologii care analizează mutațiile produse în mentalul colectiv al românilor.
Neculai Roșca știe să surprindă aspecte legate de realitățile regiunii în care trăiește, cu care este într-un contact direct. Lexicul folosit abundă în termeni dialectali, pentru că majoritatea acțiunilor se petrec în spațiul bucovinean, unde soba este denumită „șparhat”, pădurarul este „feșter”, buchetul de busuioc ritualic este „struț”, plimbarea nu se poate numi altfel decât „șpațâr”, graiul bucovinean conținând numeroase vocabule de origine germană, după lunga perioadă de colonizare austriacă a provinciei imperiale. Pe lângă lexic, la culoarea locală a prozelor contribuie toponimia folosită, termeni din Bucovina eternă, care îl pot incita oricând pe cititor la o incursiune reală în acest spațiu căutat de turiști de pe întreg mapamondul.
Am convingerea că noul volum de proză al lui Neculai Roșca îi va atrage pe cititori prin modul în care autorul surprinde cu finețe aspecte din viața socială, prin latura simbolică a textelor, toate povestirile sale având un substrat ce pornește din zonele cele mai puțin sondate ale ființei, unde frica, dezamăgirea, dorința se împletesc cu speranța. De asemenea, România profundă este revelată prin personaje care au în cea mai mare parte un suport real, surprinse în situații – limită, de multe ori aflate în imposibilitatea de a ieși din cercul strâmt în care sunt prinse. ”Trecerea” poate veni ca o salvare, ca un eveniment eliberator, în sânul unei societăți care își continuă mersul, practicile, ritualurile.
Elena-Brândușa Steiciuc
