În timp ce războiul din Orientul Mijlociu ține capul de afiș al politicii internaționale, iar tensiunile geopolitice redesenează hărți și alianțe, în România dezbaterea cea mai fierbinte din spațiul public zilei are ca temă o mare dilemă morală și existențială: „Cum de și-au permis niște elevi să plece în vacanță la Dubai?”.
Valul resentimentar stârnit de excursia elevilor din Vrancea și Suceava spune mai mult despre noi decât despre ei. Vorbim despre o deplasare cu finanțare privată, din sponsorizări și contribuții asumate, nu despre bani publici deturnați. Și totuși, reacția – care a unit pentru o clipă o societate atât de divizată – a fost de parcă am fi descoperit o rețea de corupție juvenilă, ca și cum acei copii ar fi fost niște beizadele plecate să cheltuie sume furate de părinți din contracte cu statul. Nu există nicio probă în acest sens, dar resentimentul a funcționat mai rapid decât orice verificare factuală. Nimic nou sub soare.
În spatele acestei indignări stă, în bună măsură, imaginea pe care și-a construit-o Dubai în imaginarul românesc. Pentru unii, este capitala kitschului global, o scenografie a luxului strident alimentată de influenceri grăbiți să confunde mașinile închiriate cu succesul și piscina de pe acoperiș cu civilizația. Pentru alții, însă, rămâne o realizare umană de excepție: un oraș ridicat din deșert în câteva decenii, cu infrastructură impecabilă, cu ambiția de a construi recorduri precum Burj Khalifa și cu o capacitate remarcabilă de a atrage capital, turism și evenimente globale. Poți critica estetica ostentativă, poți problematiza modelul social sau cultura luxului demonstrativ, dar a nega performanța inginerească, organizatorică și economică înseamnă a refuza realitatea.
A transforma aceste dezbateri legitime într-un tribunal moral pentru niște adolescenți care au mers într-o excursie privată este pur și simplu disproporționat. Nu latitudinea destinației determină caracterul, iar moralitatea nu se măsoară în distanța față de Cetatea Neamțului. Și, hai să fim sinceri: când făceam excursiile de una sau două zile, nu ne stătea capul la patrimoniu sau la case memoriale obosite. Visam la discotecă, la chițcăială și, în liceu, la sticla de vin strecurată în bagaj de un coleg mai curajos. E normal ca generația TikTok, în care succesul și validarea arată diferit față de generația mea sau a părinților mei, să aibă în Dubai o Mecca pe care trebuie să o vadă măcar o dată.
Dacă vrem să fim vigilenți, să fim atunci când sunt implicați bani publici și abuzuri reale. În rest, libertatea de a călători pe banii tăi câștigați cinstit nu ar trebui tratată ca o vină colectivă doar pentru că zgârie nervul sensibil al frustrării sociale. Iar în lipsa oricărei contribuții educaționale oficiale a statului la aceste excursii, participarea profesorilor sub egida instituției de învățământ ar trebui să fie discretă sau inexistentă, pentru a evita comparații legitime cu binecunoscutele „cursuri de perfecționare” ale bugetarilor la Mamaia sau Poiana Brașov.
Dacă izbucnirea războiului în Orientul Mijlociu și blocarea de facto a unor cetățeni români în zona de conflict au fost evenimente imprevizibile, numirea rectorului Mihai Dimian, de la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava, în funcția de ministru al Educației a generat – și va mai genera – zgomot mediatic.
Când am auzit de numire, mi-am amintit de un banc.
— Bei?
— Nu.
— Fumezi?
— Nu.
— Pierzi nopțile? Jocuri de noroc?
— Nu.
— Mănânci regulat, sănătos?
— Da.
La care medicul îi spune:
— Nu zâmbi, că tot îți găsesc eu ceva.
Exact asta pare să fie dinamica. Ce i se poate reproșa? Răspunsul a venit rapid: coautor la un articol și un capitol de carte catalogate de unii drept „autoplagiat”. Un termen care, repetat obsesiv, sună grav pentru necunoscători, dar care juridic și academic este mult mai nuanțat. Autoplagiatul înseamnă reutilizarea propriului text fără menționare explicită, în contexte unde originalitatea formală este cerută. Este o chestiune administrativă sau de etică editorială, nu o fraudă intelectuală de tip fabricare de date sau însușire a muncii altora.
Articolul a fost analizat de Comisia de Etică a USV și declarat în regulă. În cazul capitolelor de carte acuzația este, juridic vorbind, caducă. Participarea lui Dimian a presupus cercetare nouă și contribuție distinctă. Într-o țară în care am avut plagiate masive, teze copiate sistemic și comisii care au închis ochii, a pune semnul egal între acele cazuri și o minoră reutilizare de text propriu fără intenție de inducere în eroare este fie neînțelegere a mecanismelor academice, fie rea-credință. Iar în spațiul public românesc eticheta e suficientă. Nu mai contează proporția sau contextul. Contează cuvântul aruncat. Zoaiele. Marasmul.
Și uite așa mai trece o săptămână din basmul politico-mediatic românesc cu iz de kebab, delicii turcești și apă rece, care se repetă ca într-o buclă temporală.
O mie și una de nopți.
Ale minții.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
