Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF – dramă -fantasy care te pune pe gînduri. Căci dincolo de cele cîteva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei. Soluţia cinematografică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.
În “arealul” în care vieţuiesc acum “micşoraţii”, artificial miniaturizat si el, vizitatorii vin ca într-un parc de distracţii cu orar de funcționare şi bilete de intrare ca să vadă pe viu beneficiile acestei lumi salvatoare, care însă perpetuează o societate ce o calchiază pe cea actuală, cu aceleaşi nedreptăţi, stratificări sociale, șmecheri şi îmbogăţiţi de circumstanţă, care sînt tocmai cei care au sesizat cum poate fi fructificată în favoarea lor apariţia noii societăţi, prin exploatarea fie a viciilor, fie a prostiei umane. Delicată şi touchy, povestea este una romantică, în multe locuri idealizînd şi romanţînd excesiv, reuşind cu toate astea să ancoreze privitorul, mai ales prin imaginea şi CGI-ul de foarte bună calitate, rezultatul fiind unul nu excepţional, dar notabil.
Şi de vreme ce momentele dramatice sau acute pe probleme de familie, supravieţuire, relaţii sau viaţă, în general, sînt mult mai numeroase comparativ cu cele hilare, filmul propune teme care ne fac să ne confruntăm şi cu noi înşine, iar dintre toate, exercitarea liberului arbitru şi credinţa (în divinitate, într-o cauză, în valori) sînt de departe cele mai preţioase.
Downsizeing este interesant nu doar datorită scenariului şi a tipologiilor pe care le aduce, dar mai ales pentru felul în care pune “degetul” pe cîteva răni adînci ale societăţii actuale, oferind la sumedenia de probleme acute ale lumii noastre aflate în impas din multe puncte de vedere o soluţie fantezistă, care are logica imaginarului şi care este o temă pe care altfel exploatată am întîlnit-o într-un serial al copilăriei mele, Planeta Giganţilor.
Interesant mi s-a părut felul în care Payne a translat de la filmele care radiografiază situaţii de criză şi excelează narativ la acest SF light, de genul utopia meet outside & inside world, într-o manieră regizorală care lasă să se vadă experienţa din Paris, Je T’aime, Nebraska, Sideways sau The Descendants, singurul reproş fiind poate acela că îşi regizează doar propriile scenarii, care uneori au inconsistenţe ce nu le situează neapărat în zona preferinţelor criticii sau majorității publicului.
Şi sigur că personajul Paul Safranek nu îi prilejuiește lui Matt Damon un rol de anvergură, dar îi pune în valoare anumite laturi ale personalităţii artistice şi îi dă prilejul să întruchipeze un om bun, altruist şi sincer, care însă este mereu trădat, dezamăgit şi abandonat. Parcursul acestui scenariu îi aduce lui Paul călătoria vieţii lui, în care îşi găseşte şi scopul personal, dar şi iubirea.
Christoph Waltz este minunat ca întotdeauna şi în rol de traficant sîrb, aici un Duşan Mirkovici vesel, pontos şi cu atîta suflet cît îi permite “meseria”, care îl “iniţiază” pe vecinul Paul în tainele afacerilor, chefurilor deocheate, dar şi ale prieteniei. În roluri pasagere îi vedem pe Kristen Wiig, Laura Dern, Neil Patrick Harris şi Jason Sudeikis, care dau bine pe generic, dar ale căror partituri sînt insignifiante.
Revelaţia acestui casting este Hong Chau, pe care o ştim din Inherent Vice şi A to Z, două seriale de succes, aici o activistă vietnameză şi o fiinţă cu suflet, gata să se sacrifice pentru cei aflați în dificultate, ea fiind cea care îi oferă personajului Paul ieșirea către evoluţia spirituală şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. Deşi uneori problematica majoră este ambalată în dialoguri rudimentare şi comice, nimic nu este nici bagatelizat, dar nici sublimat: fiecare alege ce înţelege şi ce valorizează din ce i se propune, aşa că, de fapt, cheia în care citim partitura asta cinematografică ne aparţine.
Filmul e departe de-a fi fost un succes răsunător, căci nu e îndeajuns de incitant, iar umorul care l-ar fi calificat drept comedie nu e grosier aşa cum place îndeobşte, dar mie mi-a plăcut așa light cum e, poate şi pentru că este o alternativă la super action-urile, armaghedoanele şi cataclismele planetare şi ne dă teme de gîndire (a cîta mia oară!?) privitoare la ierarhia priorităţilor, lecţia noastră de viaţă sau alegerile pe care le facem cu mintea sau cu sufletul.
Michaela Platon
Jurnalist de film
