La Humanitas Junior a apărut mini-romanul în două părţi ”Consulatul Lunii sau Adelina şi crocodilii de mlaştină”, o carte „destinată copiilor de la 8 ani în sus şi adulţilor de la 108 ani în jos”, cu o grafică plină de imaginaţie şi prospeţime, semnată de Joèla Visniec. O scriere ludică, încântătoare, în care autorul îmbină strategii textuale din toate genurile pe care le practică (teatru, proză, poezie) într-o poveste cu o mare încărcătura metafizică şi numeroase ”clins d’oeil” politice.
Naratoarea primei părţi nu este nimeni altcineva decât fetiţa Adelina, care la 12 ani trăieşte împreună cu familia într-un oraş liniştit, de provincie, asemănător în multe privinţe cu Rădăuţiul natal al autorului. Considerată o „lunatică”, eroina are înclinaţii speciale pentru poezie, este şi o colecţionară de fraze ce i se par ciudate, fiind fascinată de universul limbii. Ba chiar ţine şi un „insectlunar”, un caiet în care notează anumiţi termeni, fraze adresate ei sau altora. Din micul jurnal de notaţii zilnice aflăm despre invazia treptată a localităţii de nişte crocodili ciudaţi, cu 6 picioare, veniţi din mlaştina de la marginea oraşului. Este, evident, o metaforă a contaminării (voite sau impuse) a oricărei civilizaţii cu elemente ale culturii celor ce îi ocupă treptat spaţiul vital. Preocupat dintotdeauna de istorie, Matei Vişniec (căruia experienţă ca jurnalist i-a furnizat numeroase informaţii) trimite în primul rând la sovietizarea României după a doua conflagraţie mondială sau la recenta lipsă de reacţie a Europei occidentale în anii de după Războiul din Golf, când grupuri umane dizlocate din diverse zone au acostat la ţărmurile Mediteranei într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire (piesa greu de uitat, din care găsim aici ecouri, intitulată: ”Migraaaanţi sau prea suntem mulţi în nenorocita asta de barcă…”).
Crocodilii îşi impun regulile în micul oraş, ocupă străzile pe care adulţii şi copiii nu mai pot circula şi în plus – suprem gest de sfidare – vomită mari cantităţi de mâl în spaţiul altădată curat şi bine întreţinut. Un proces de „înmâlire” şi de „crocodilizare” mentală urmează treptat, iar locuitorii abulici nu par preocupaţi de strategii ferme pentru alungarea reptilelor nepoftite. De fapt, atitudinea adulţilor nu este unitară. O parte acceptă ocuparea spaţiului vital şi noile reguli impuse, aşa cum şi părinţii Minodorei, eroina din romanul ”Un secol de ceaţă” au acceptat deportarea în Bărăgan şi pierderea proprietăţii, sub teroarea autorităţilor comuniste, pentru a nu înrăutăţi situaţia de mai târziu a copiilor.
Mama Adelinei, profesoară de muzică şi pianistă, are tot mai des dispute cu soţul, pe care îl consideră mult prea conciliant. Fraţii mai mari – gemenii Marius şi Darius, adolescenţi – se opun în felul lor invaziei, deplasându-se spre şcoală fie pe pasarelele aeriene construite de oameni (inventiv mod de deplasare, care place mult copiilor…), fie pe aşa-numitele „punţi” pe care crocodilii ce ocupă strada le fac din spinările lor, într-un gest de falsă supuşenie. Cât despre sora cea mare, Diana – deja îndrăgostită, aflată într-un proces de maturizare – aceasta adoptă atitudinea tatălui, mult prea conciliantă.
Cea de-a doua parte a poveştii este narată de animalul de companie al Adelinei, motanul Sleepy (numit Speedy) în tinereţe. Personajul este un conglomerat de înţelepciune, umor, fineţe, intuiţie, un fin observator a tot ceea ce se întâmplă în jurul lui (de fapt, un ”alter ego” al autorului, căruia nimic nu-i scapă… ). Prieten al fetiţei de când era mică şi găsea mai multă afecţiune în motan decât în propria familie, Sleepy este confesorul şi mentorul ei, cel care-i deschide ochii asupra importanţei pe care o au cuvintele şi atitudinile.
Salvarea comunităţii din romanul-parabolă ”Consulatul lunii” are loc numai datorită poeziilor Adelinei şi puterii eliberatoare a cuvântului, aşa cum se întâmplă în orice text vişniecian. Noul an şcolar de după „crocodilizare” (fenomen care nu diferă cu nimic de „rinocerizarea ” ionesciană şi de contaminarea camusiană cu ”ciumă”) începe cu obligativitatea copiilor de a recita de două ori pe zi ”Oda crocodililor”. Totul devine din ce în ce mai absurd în micul oraş asediat de ciudatele reptile cu 6 picioare, care impun şi prezenţa unui croco-supraveghetor la ore, ba chiar şi un croco-portret pe peretele clasei. Inculcarea de la vârste fragede a noii linii politice şi de conduită are – aşadar – loc prin tactici stalinisto-hitleriste binecunoscute: spălarea creierului, supravegherea prin aparatură sofisticată, capabilă să detecteze chiar şi suspinele şi deprimarea locuitorilor (sentimente considerate acte de nesupunere şi de respingere a politicii impuse, sancţionabile cu dispariţia persoanei din comunitate). Literatura de până atunci este trecută printr-un proces de „epurare”, numeroşi autori fiind interzişi (evident, aluzii la România anilor 50, cu atâtea nume mari trecute la index ). Se permite doar „o literatură a odelor recunoscătoare” şi cele mai subversive animale din poveste (pisicile) sunt interzise, pregătindu-li-se cuşti de metal, aşa cum şi gândirea este încet-încet zăvorâtă.
Fiinţe libere, reprezentantele regnului pisicesc se adăpostesc nicăieri altundeva decât pe acoperişul teatrului, o altă instituţie a libertăţii totale, a gândirii şi exprimării neîncătuşate. Greva simbolică a felinelor este un semnal de alarmă pentru locuitorii urbei altădată liniştită, dar adevărata eliberare şi curăţare de „mâl” nu survin decât prin revolta celor mai tineri, a inocenţilor, pentru care visătoarea Adelina este cel mai bun purtător de cuvânt.
La prima oră de literatură, refuzul acesteia de a recita sinistra odă impusă este urmat de recitarea unui poem propriu, fluid şi liber ca gândul, pentru că „poezia zburdă cum vrea ea” şi nimeni nu-i poate impune reguli:
„Zborul e făcut din aripi,/ Ochiul e făcut din pleoape,/ Iar minciunile sunt toate/ Microscoape îngropate// Ploaia când îşi face cuib/ Într-un ochi mirat de peşte/ Ştie ea de ce se luptă/ Ca să spună ce gândeşte// Când oglinda e făcută/ Exclusiv din haine vechi/ Ne dăm seama că auzul/ Nu dispune de urechi// Mulţumesc dar eu refuz/ îngheţata cu spanac/ Iar poemul meu, să ştii/ Ţi-a venit acum de hac”.
Versul de la începutul ultimei strofe ar trebui să fie memorat de toţi adulţii cu capul prea plecat…Aşadar, alungarea crocodilolor din poveste are loc în trei zile din acel început de noiembrie datorită rostirii clare a adevărului.
Adelina va putea din nou să meargă la cea mai îndrăgită instituţie din oraş, Consulatul Lunii. Spaţiu al libertăţii, al creaţiei, al inspiraţiei, al informării corecte acesta nu este vreo reprezentanţă diplomatică (nu uităm niciodată faptul că în perioada dictaturii comuniste, accesul la Biblioteca Americană sau la Institutul Francez erau fie interzise, fie privite cu suspiciune de „cerberii” regimului, fiind considerate nimic altceva decât contaminări cu „capitalismul putred”. De fapt cu gândirea liberă a unor culturi la care nu aveam acces decât pe această cale…aeriană, precum gândul). Colegul Adelinei, Ervin, decodează cel mai bine sintagma care constituie titlul, pentru că pe frontonul instituţiei unde îl duce Adelina nu vede scris decât: „Biblioteca municipală”. Spaţiu în care copilul şi adolescentul Matei din anii 60-70 ai secolului trecut a petrecut multe ore de visare, în Rădăuţiul mirific…
Încântător prin fluiditatea, profunzimea, jucăuşenia lui, romanul ”Consulatul lunii sau Adelina şi crocodilii de mlaştină” nu poate să nu-şi cucerească cititorii. Pentru mine este şi o profesiune de credinţă a unui autor pe care l-am considerat şi îl consider cu atât mai mult acum nobelizabil. Pentru acuitatea cu care scrutează lumea acestui veac, pentru generozitatea cu care se dedică unor cauze de stringentă actualitate, pentru forţa cu care generează (asemenea Lunii, atât de des invocată) magia textului, dând în roman chiar şi un mic îndreptar de ”creative writing”. Pentru exemplul pe care îl dă aspiranţilor la breasla scriitoricească şi pentru imboldul de a preţui mai presus de toate adevărul, binele şi frumosul.
Elena-Brânduşa Steiciuc
