Pentru cititorii mai tineri, titlul de mai sus este o parafrază după celebrul „M-ai învins, Rodioane!”, articolul scris de Eugen Barbu după un meci al Universității Craiova cu Benfica, în primăvara fotbalistică a anului 1983. Barbu îl criticase înainte pe Rodion Cămătaru, iar după prestația acestuia a fost obligat, cu talent și cu o minimă onoare publicistică, să recunoască: m-ai învins. Doar că aici nu suntem nici la Benfica, nici la Craiova Maxima, nici măcar pe un teren cu gazon regulamentar. Suntem în campionatul sătesc al politicii românești, undeva între blocuri, cu porțile făcute din două ghiozdane, cu arbitrul plecat după țigări și cu jumătate dintre jucători convinși că joacă finala Cupei Mondiale, deși mingea este dezumflată de trei mandate. În ultimele două zile, aproape toată presa a descoperit un mare câștigător: George Simion. Cică a dat șah mat. Cică a umilit clasa politică. Cică a făcut ce a vrut cu Veștea, cu PSD, cu PNL, cu Cotroceniul și, eventual, cu fazele lunii. Să nu ne grăbim.
George Simion a câștigat, da. Dar întrebarea este împotriva cui. Dacă bați o echipă care își dă autogol la încălzire, care intră pe teren cu ghetele pe dos și care își schimbă căpitanul în timp ce se execută lovitura de colț, victoria ta nu devine automat epopee. Devine proces-verbal. Simion a văzut de la o poștă slăbiciunea momentului și a jucat-o. A chemat premierul desemnat la sediul AUR cu aerul lui Gigi Becali convocând jucători la palat: veniți, băieți, să vedem cine mai pupă mâna stăpânului de ocazie. Adrian Veștea s-a dus. Asta a fost tot. În politică, uneori nu trebuie să faci mare lucru ca să câștigi. Trebuie doar să stai nemișcat și să lași adversarul să vină singur la groapă, cu lopata în mână, întrebând unde se semnează.
Veștea, din acel moment, nu a mai fost premier desemnat. A fost decor. A fost figurant. A fost omul trimis să verifice dacă podul ține și care, spre surpriza nimănui, a căzut cu tot cu pod. Un cadavru politic ambalat în limbaj administrativ. Numele lui va rămâne, probabil, într-o notă de subsol infamă a politicii românești: omul care a fost propus premier, a mers la AUR și s-a întors fără guvern, fără prestanță și, practic, fără viitor politic.
Dar să nu ne prefacem că Simion a inventat apa caldă. Ce a făcut el era vizibil din avion. A folosit incertitudinea pentru a-și construi scena. Avea nevoie de imaginea premierului desemnat intrând la AUR ca să poată livra apoi, în Parlament, discursul acela cu parfum legionaroid, exact pe placul galeriei proprii. Nu îl interesa Guvernul Veștea. Nu îl interesa stabilitatea. Nu îl interesa nici măcar să negocieze ceva real. Îl interesau alegerile anticipate. Atât.
Alegerile anticipate sunt, pentru Simion, ca finala Cupei Mondiale din visul oricărui atacant de maidan: stadion plin, el singur cu poarta goală, comentatorii urlând, adversarii împiedicându-se în șireturi. Doar că România nu este un teren desenat pe asfalt. România este o republică în care toată lumea vorbește despre anticipate și aproape nimeni nu știe, concret, ce înseamnă ele. Dizolvăm Parlamentul. Bun. Și apoi? Rămânem fără Parlament câte luni? Cine votează ce trebuie votat? Cine răspunde de buget, de criză, de reforme, de PNRR, de deficit, de ordonanțe, de administrație? Ce se întâmplă într-o țară care nu a făcut niciodată alegeri anticipate și care abia mai reușește să organizeze alegeri obișnuite fără să transforme procedura într-un episod de comedie neagră? Nimeni nu are habar.
Așadar, da, Simion a marcat. Dar a marcat în spatele blocului. A prins mingea în timp ce portarul advers își lega șireturile și a dat gol între două tomberoane. Spectatorii lui au urlat ca la Maracanã, iar presa, întotdeauna dispusă să confunde zgomotul cu istoria, a decretat imediat că avem un mare strateg. Să fim serioși. Simion a câștigat în fața unui PSD care a reușit, printr-o strategie demnă de Dănilă Prepeleac, să plece la drum cu o pereche de boi electorali și să ajungă acasă cu mâna goală. PSD l-a avut pe Marcel Ciolacu într-o poziție de favorit pentru turul al doilea și a izbutit performanța aproape artistică de a-l scoate singur din joc. O asemenea execuție tactică nu se studiază la școlile de campanie. Se studiază la muzeul accidentelor cu plugul.
În fața acestora a câștigat Simion. În fața unui PNL rupt între onoare recitată și contracte de mâine dimineață. În fața unui premier desemnat care a crezut că poate intra în sediul AUR ca om de stat și a ieșit de acolo ca piesă de recuzită. În fața unei clase politice care, dacă ar fi echipă de fotbal, ar cere schimbarea regulamentului după ce primește gol din propriul penalty.
Moțiunea, în care nici nu sunt convins că PSD a crezut până la capăt, a ajuns să fie prezentată de unii ca un moment istoric. În realitate, a fost o scenă de balamuc parlamentar. Un gol pe maidan, o umilire publică a lui Veștea și încă o dovadă că politica românească se joacă fără arbitru, fără tușieri și fără rușine. Dar, după ce galeria a urlat, după ce Simion a făcut turul de onoare printre tomberoane, după ce Veștea a fost scos de pe teren cu targa politică, a venit și repriza a doua. După 50 de zile de circ ambulant, după două nominalizări de paie și după o demonstrație de iscusință politică demnă de un manual PSD scris cu creionul pe genunchi, Sorin Grindeanu a descoperit, în sfârșit, guvernarea.
Nu s-a întâmplat repede. Doamne ferește! PSD a trebuit mai întâi să testeze terenul, să mimeze responsabilitatea, să împingă în față soluții de avarie, să vadă dacă poate guverna prin alții, cu alții, fără alții, împotriva altora și, ideal, fără să plătească nota. Tomac a fost paiața de serviciu. Veștea a fost paiața cu mapă. Unul s-a evaporat, celălalt a intrat în istorie pe toboganul ghenei de gunoi, acolo unde sunt depozitate marile inspirații politice care ar fi trebuit să rămână la stadiul de glumă spusă în șoaptă.
După această epopee a nimicului, Grindeanu a apărut să ne spună că PSD își asumă guvernarea. În sfârșit. După ce a ținut țara în criză, după ce a jonglat cu moțiuni, nominalizări, amenințări, calcule și fandări de bodegă parlamentară, PSD a descoperit subit că România are nevoie de stabilitate. Ce surpriză. Aproape că îți vine să întrebi unde au fost până acum. La schi? În delegație pe Marte? Sau doar în dulap, lângă celebra căciulă?
Discursul lui Grindeanu a fost o mică bijuterie a ridicolului solemn. Ne-a spus că PSD nu va sta cu căciula în mână în fața nimănui! Corect. Până acum nu a stat cu căciula în mână. A ținut-o în șifonier, refuzând nominalizarea, așteptând să se prăbușească alții în față și sperând ca guvernarea să vină singură, împachetată frumos, fără costuri electorale și fără responsabilitate.
Mai năucitoare a fost afirmația că noul guvern trebuie să facă în două luni ce nu s-a făcut în ultimii cinci ani. Minunat. Dar cine a condus țara în ultimii cinci ani? Extratereștrii? Un consiliu de reptilieni administrativi? O echipă de tehnocrați parașutați noaptea din nava-mamă peste Palatul Victoria? Nu. Au fost tot ei. Aceiași. Cu aceleași figuri, aceleași reflexe, aceleași promisiuni și aceeași capacitate rară de a se declara pompieri după ce au fost prinși cu bidonul de benzină în mână.
Grija bruscă pentru țărișoară și pentru vulnerabili, venită exact de la cei care au provocat criza, nu este doar ipocrizie. Este o insultă la adresa inteligenței publice. Să dai foc casei, apoi să apari la televizor cu găleata goală și să ceri aplauze pentru spirit civic, aceasta nu mai este politică. Este piromanie cu siglă de partid.
Aici se întâlnesc, de fapt, cele două fire ale zilei. Simion a câștigat imaginea, clipul, urletul galeriei, golul de maidan. A făcut spectacol, a umilit un Veștea deja pierdut și a vândut propriilor suporteri iluzia că anticipatele sunt la un autocar distanță. Grindeanu a câștigat sau mai exact a primit ceea ce PSD a încercat să evite până în ultima clipă: nota de plată. Guvernarea. Răspunderea. Căciula scoasă, în sfârșit, din șifonier.
Asta este, probabil, concluzia reală a zilei. George Simion a câștigat ziua. A câștigat imaginea. A câștigat clipul. A câștigat dansul victorios și rînjetele mulțumite ale galeriei extremiste. Dar nu a câștigat campionatul. Pentru că, în politică, spre deosebire de maidan, nu ajunge să dai un gol frumos printre blocuri. Mai trebuie să ai și echipă, și calendar, și majoritate, și drum până la finală. Iar când se sting reflectoarele improvizate și rămâne doar tabela rece, întrebarea nu este dacă Simion a umilit câțiva adversari slabi, ci dacă a câștigat ceva care poate fi transformat în putere reală. Deocamdată, răspunsul este mai modest decât urletul.
I-ai învins, Simioane !
Dar să nu ne prefacem că ai bătut Brazilia. Ai bătut o echipă de scara blocului, după ce jumătate dintre ei și-au dat singuri cu mingea în cap. Acum mingea se duce la centru. Grindeanu are posesia, PSD are guvernarea, iar România, ca de obicei, plătește biletul la un meci în care jucătorii se ceartă între ei, arbitrul fluieră după ureche, iar tabela se schimbă în funcție de cine are pixul la masa oficială. (25.06.3026)
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
