Shakira a zburat de la Miami la Buenos Aires luni, 1 februarie, urmărită de un jurnalist care dorea să-i pună la telefon o singură întrebare pentru o emisiune radio. Din motive diverse, deși firești în meseriile amândurora, nu a reușit s-o prindă în următoarele douăzeci și șapte de zile, până când i-a pierdut urma în Spania, în prima săptămână din martie. Singurul lucru care i-a rămas jurnalistului a fost subiectul și titlul reportajului: „Ce face Shakira când n-o găsește nimeni?”. Shakira, murind de râs, explică totul cu agenda în mână: „Trăiesc”.
Ajunsese la Buenos Aires în după-amiaza zilei de 1 februarie și a lucrat marți până după miezul nopții, fără să aibă timp să-și sărbătorească în ziua aceea cei douăzeci și doi de ani. Miercuri s-a întors la Miami, unde a făcut o ședință foto lungă pentru publicitate și a înregistrat câteva ore pentru versiunea în engleză a ultimului ei disc. A doua zi, vineri, a continuat înregistrările de la ora două după-amiaza până în zorii zilei de sâmbătă, a dormit trei ore și a înregistrat mai departe până la trei după-amiaza. În noaptea aceea a dormit câteva ore, iar duminică dimineața devreme a zburat la Lima. Acolo a înregistrat o emisiune luni la prânz, a susținut un spectacol live, a participat la patru după-amiaza la o emisiune comercială și a stat până în zori la o petrecere de promovare.
A doua zi, 9 februarie, a acordat 11 interviuri de câte o jumătate de oră pentru radio, televiziune și presa scrisă, de la zece dimineața până la cinci după-amiaza, cu o pauză de o oră pentru prânz. Trebuia să ajungă de urgență la Miami, dar în ultimul moment a fost nevoită să improvizeze o escală la Bogotá, pentru o vizită de consolare la tabăra sinistraților cutremurului din Armenia (oraș din Columbia – n.tr.).
În aceeași noapte a prins ultimul avion spre Miami, unde a repetat patru zile pentru angajamentele din Spania și Paris. Și-a făcut timp și să lucreze cu solista Gloria Estefan la traducerea în engleză a discurilor sale, de sâmbătă de la prânz până duminică la patru și jumătate dimineața. S-a întors acasă la primele lumini ale zilei, a băut o cafea cu o bucată de pâine și s-a culcat îmbrăcată. După o oră și jumătate au trezit-o pentru o serie de interviuri la radio pe care le avea deja programate.
Marți, pe 16, deja în Costa Rica, a susținut un spectacol live. Joi, pe 18, a călătorit de la Miami la Caracas și acolo a participat la emisiunea „Sábado Sensacional”. Abia a dormit, pentru că pe 21 a trebuit să zboare din Venezuela la Los Angeles, la decernarea premiilor Grammy, cu speranța că va fi una dintre cele alese, dar greii Statelor Unite au măturat marile premii. Nu s-a lăsat descurajată: pe 25 a făcut saltul în Spania, unde era așteptată să lucreze pe 27 și 28 februarie. Pe 1 martie, când în sfârșit a putut dormi o noapte întreagă într-un hotel din Madrid, zburase cât o stewardesă de profesie: peste patruzeci de mii de kilometri într-o lună.
Angajamentele pe care Shakira le are pe uscat nu sunt mai puțin traumatizante. Între muzicieni, luminiști, mașiniști și ingineri de sunet, echipa care călătorește cu ea este un adevărat pluton de luptă. Ea se ocupă personal de tot. Nu știe să citească notele muzicale, dar la repetiții este atentă la fiecare instrument, cu un simț critic sever și o ureche privilegiată, care îi permit să întrerupă o repetiție ca să potrivească nota exactă cu muzicienii ei. Nu doar colaborează cu ei pe scenă, ci se interesează și de soarta personală a fiecăruia. Foarte rar își lasă oboseala să se vadă, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați. Într-o serie de patruzeci de concerte pe care le-a susținut în Argentina nu a dat nici cel mai mic semn de oboseală, dar la ultimele cineva o aștepta în culise ca s-o ducă în brațe până la dubă. În mai multe rânduri a avut tahicardii, inflamații ale colonului sau alergii ale pielii.
Situația s-a agravat odată cu pregătirile grele pentru versiunea în engleză a albumului ¿Dónde están los ladrones? pentru Statele Unite, cu colaborarea norocoasă a lui Emilio Estefan și a soției sale, Gloria, care sunt în prezent producătorii discurilor ei. Este una dintre cele mai mari presiuni pe care Shakira le-a îndurat în viață.
Vorbește o engleză de zi cu zi, dar a trebuit s-o supună unor exerciții epuizante ca să-și curețe accentul, și e atât de obsedată încât uneori continuă s-o vorbească în somn. În ajunul lansării a avut febră toată noaptea și n-a dormit mai mult de o oră. „A fost unul dintre cele mai istovitoare momente din viața mea”, spune ea. „Am plâns aproape toată noaptea gândindu-mă că n-o să fiu în stare”.
De ce se miră? Shakira pare să fi uitat prea repede că vârtejul acesta de nestăpânit s-a născut odată cu ea și, să dea Dumnezeu, o va însoți până la cea mai dulce bătrânețe. Este singura fiică a unui cunoscut bijutier din Barranquilla, don William Mebarak, și a soției sale, doña Nydia Ripoll, o familie de origine arabă ocrotită de îngerii artelor și ai literelor. Precocitatea ieșită din comun a Shakirei, geniul ei creator, voința ei de granit și un oraș natal înclinat spre invenția artistică nu puteau fi decât germenii unui destin atât de rar. Primii ei ani par salturi de decenii. Cronicarii ei susțin că la vârsta de șaptesprezece luni recita alfabetul, la trei ani cânta numerele, iar la patru a dansat dansul din buric, fără profesor, într-o școală de călugărițe din Barranquilla, unde un funcționar sibarit din anii ’30 a vrut să ridice un monument închinat cultului lui Shirley Temple. La șapte ani, Shakira își compusese primul cântec. Între opt și zece ani a scris primele versuri și primele cântece cu text și muzică originale. Cam în aceeași perioadă a semnat primul contract, ca să-i distreze pe muncitorii din minele de cărbune de la El Cerrejón, în nordul regiunii La Guajira. Încă nu începuse liceul când o casă de discuri i-a înregistrat primul disc. „Mereu am fost foarte familiarizată cu capacitatea mea de a crea – spune ea –, recitam poezii de dragoste, am început prin a scrie povestiri și luam note foarte bune, mai puțin la matematică”. Totuși, o plictisea de moarte când prietenii părinților o obligau să cânte la vizite. „Prefer o mulțime de treizeci de mii de oameni decât patru oameni care mă ascultă cântând la chitară”, spune ea. Cu chipul ei de fetiță perfectă și cu fragilitatea ei înșelătoare a avut mereu certitudinea absolută că va fi un personaj public cu răsunet mondial. Nu știa în ce artă sau în ce parte a lumii, dar nu avea nici umbră de îndoială, ca și cum ar fi fost condamnată la fatalismul unei profeții.
Astăzi visul este mai mult decât împlinit. Muzica Shakirei are o amprentă personală care nu seamănă cu a nimănui, și nimeni n-o cântă și n-o dansează ca ea, la nicio vârstă, cu o senzualitate inocentă care pare inventată de ea. E ușor de spus: „Dacă nu cânt, mor”. Dar la Shakira este adevărat: dacă nu cântă, nu trăiește.
Singurul lucru care îi redă liniștea sufletească este singurătatea în mijlocul mulțimilor. Odată urcată pe scenă, nu are trac, ci dimpotrivă: groaza de a nu fi acolo. „Mă simt – spune ea – ca un leu în junglă”. Este unul dintre puținele spații în care are ocazia reală să arate ce este, ce a fost și singurul lucru care va fi, fără îndoială, până la moarte.
Este cazul exemplar al unei forțe telurice puse în slujba unei magii subtile. Majoritatea cântăreților cer ca luminile să fie puse din față, ca să nu înfrunte fantoma mulțimilor. Shakira a ales contrariul. Și-a instruit tehnicienii să nu-i îndrepte luminile puternice spre față, ci să le întoarcă spre public, ca ea să-l poată vedea și trăi în timp ce cântă. „Comunicarea e totală”, spune ea. Mulțimea anonimă și imprevizibilă îi dezvăluie atunci o complicitate a inimii, pe care artista o modelează pe măsură ce cântă, după bătăile inspirației. „Îmi place să văd ochii oamenilor când cânt pentru ei”, spune ea. Unele chipuri pe care nu le-a mai văzut niciodată le descoperă în public și și le amintește pentru totdeauna, ca pe ale unor vechi prieteni. Odată, pe neașteptate, a zărit în mulțime un necunoscut în care a recunoscut pe cineva care murise de ani de zile. Mai mult: s-a simțit recunoscută de el, ca dintr-o altă viață. „Am cântat toată noaptea pentru el”, spune ea. Sunt miracole secrete care fac gloria – și de multe ori dezastrul – marilor artiști.
Fenomenul cel mai înduioșător din viața Shakirei este felul în care i-a sedus pe copii, cu miile. Când a apărut albumul „Pies Descalzos”, oamenii de marketing au hotărât să difuzeze piesele albumului în pauzele marilor concerte din Caraibe. Efectul a fost nedorit: tinerii din public năvăleau în arenă ca să danseze și să cânte noile melodii ale Shakirei și nu mai voiau nici măcar concertul pentru care veniseră.
Astăzi este un fenomen demn de un curs universitar. Școlile primare de orice nivel social s-au transformat în clonări în masă de Shakire – îmbrăcate, vorbind și cântând ca ea. Și mai curios: febra cea mai mare este la fetițele de șase ani, în medie. Înregistrările piratate ale Shakirei sunt monedă curentă în schimburile din pauze și se vând pe doi bani la porțile școlilor. Accesoriile ei de păr, colierele și cerceii se epuizează imediat ce apar, iar în piețe se vând en gros vopselele cu care fetițele își schimbă culoarea codițelor după moda zilei. Eroina școlii este prima care apare la ore cu discul. Cele mai căutate grupuri de studiu se adună în case particulare și, după o recapitulare rapidă a temelor, începe balamucul. Zilele de naștere sunt petreceri de shakire, la care se cântă și se dansează numai Shakira. La cele mai puriste – și nu sunt puține – băieții nu sunt invitați.
E greu să fii ceea ce este Shakira astăzi în cariera ei, nu doar prin geniul și judecata ei, ci prin miracolul unei maturități de neconceput la vârsta ei. E greu de înțeles cum o asemenea putere de creație se împacă cu codițele ei negre de ieri, cele roșii de azi, cele verzi de mâine. Anul viitor va fi al ei: se preconizează că va intra, cu discuri și în concerte, pe vastele piețe din Europa, Statele Unite, Asia și Africa, unde milioane de fani o așteaptă cântându-i piesele în numeroase limbi. Are mai multe premii, trofee și diplome decât multe mari veterane. Se vede că este așa cum a vrut să fie: inteligentă, nesigură, pudică, pofticioasă, evazivă, intensă. Barranquilleră get-beget, din lumea întreagă și din norii Olimpului ei, îi e dor de icrele de chefal și de bollo de yuca [chiflă de manioc, specialitate din Caraibe – n.tr.], și de o casă cu tavane foarte înalte în fața mării, pe care n-a reușit s-o cumpere, cu doi cai și multă liniște. Adoră cărțile, le cumpără, le mângâie, dar nu are timpul pe care l-ar vrea ca să le citească. Tânjește după prietenii care îi rămân în urmă în despărțirile grăbite din aeroporturi, dar știe că nu-i va fi ușor să-i revadă.
Despre banii pe care i-a câștigat, spune: „Am mai puțin decât se spune și mai mult decât spun eu”. Locul ei preferat pentru a asculta muzică este mașina închisă, la volum maxim, fără să deranjeze pe nimeni. „E locul ideal ca să vorbesc cu Dumnezeu, să vorbesc cu mine însămi, să încerc să înțeleg”, spune ea. Mărturisește că urăște televizorul. Spune că cea mai mare contradicție a ei este că crede că există viață veșnică, dar simte o groază insuportabilă de moarte, din cauza pierderii simțurilor.
Au fost perioade în care a acordat până la patruzeci de interviuri pe zi fără să se repete. Are idei proprii despre artă, despre viața pământească și cea veșnică, despre existența lui Dumnezeu, despre dragoste sau moarte. Totuși, intervievatorii și publicitarii ei ocazionali au insistat atât de mult să le explice, încât au făcut din ea o expertă în răspunsuri fugitive, mai utile pentru a ascunde decât pentru a dezvălui.
Respinge orice idee legată de fragilitatea faimei ei și o exasperează zvonurile că și-ar putea pierde vocea din cauza presupuselor ei abuzuri. „În plină lumină a amiezii – spune Shakira – nu vreau să mă gândesc la apus”. Oricum, specialiștii consideră acest lucru un risc improbabil, pentru că vocea ei are o așezare naturală, capabilă să reziste exceselor. A trebuit să cânte sleită de febră, și-a pierdut cunoștința de oboseală, dar vocea ei nu a suferit niciodată nici cea mai mică alterare. „Cea mai mare frustrare a unui cântăreț – spune ea, cu nerăbdarea specifică unui final de interviu – este să fi ales cariera de a face muzică și nu să mai faci muzică în fiecare zi pentru că dai interviuri”.
Subiectul ei cel mai alunecos este dragostea. O exaltă, o idealizează, și ea este sufletul și rațiunea de a fi a cântecelor ei, dar o ocolește cu umor în discuțiile personale. „Adevărul – spune ea, râzând în hohote – e că mi-e mai frică de căsătorie decât de moarte”. Recunoaște, bine dispusă, că a avut patru iubiți la vedere și cel puțin trei în umbră. Atrage atenția faptul că pare să-i fi avut pe cei potriviți vârstei ei, dar pe niciunul la înălțimea maturității ei. În schimb, cântărețul portorican Oswaldo Ríos, cel mai în vârstă dintre toți, pare să fi fost cel mai puțin matur. Shakira vorbește despre ei cu afecțiune, dar fără durere, și pare să și-i amintească ca pe șase fantome efemere care, una după alta, i-au rămas agățate în dulap. Din fericire, nu sunt motive de disperare: pe 2 februarie anul viitor, în zodia Vărsătorului, Shakira va împlini – abia – primii ei douăzeci și trei de ani.
Traducere din limba spaniolă de George Alupoae
P.S. 1. Textul original este o pagină scanată de pe site-ul sololiteratura.com (www.sololiteratura.com/ggm/marquezshakira.html), la 17.09.2009, păstrată la Harry Ransom Center, The University of Texas at Austin și reproduce un articol publicat de revista „Cambio”, numărul pe luna iunie din 1999.
P.S. 2. Pînă pe 11 octombrie anul acesta, Shakira susține 12 concerte în apropierea Madridului. Pentru aceste show-uri pe care solista din Barranquilla le susține ca parte a turneului mondial „Las Mujeres Ya No Lloran World Tour” a fost construit un oraș autentic la sud de capitala Spaniei. Presa spaniolă vehiculează nume ca „Shakiraland” sau „Disney Worldul Shakirei”.
