Vasile Bolohan, eroul acestui volum recent publicat de Tiberiu Avram la Ed. Lidana, poate fi considerat ceea ce americanii numesc un „self made man”, adică un om puternic, care s-a construit pe sine urcînd treaptă după treaptă dinspre zonele tulburi ale societății în spațiul calm al unei vieți de familie exemplare. Volumul „Evadarea din iad”, în care Tiberiu Avram reconstituie cu precizie, pe baza unor discuții purtate cu persoana reală, un parcurs dificil și sinuos, dar ascendent, are o condiție grafică excelentă, cu o copertă în alb-negru, sugerînd eliberarea de sub apăsarea cotidianului.
Eroul acestui volum dens și incitant a avut parte de suferință cît pentru nouă vieți, iar cele peste trei sute de pagini relatează amănunțit fiecare etapă parcursă de suceveanul Vasile Bolohan, între copilăria tristă – plină de privațiuni, umilințe, frustrări – și vîrsta adultă, după ce destinul lui s-a schimbat printr-o voință de fier, prin credință și tenacitate. „Niciodată nu am cerut mult de la viață. Ani la rînd nu mi-am dorit decît să am ce mînca în fiecare zi. La un loc al meu, în care să mă întorc în fiecare seară, să dorm fără grija că va veni să mă fugărească cineva, nici nu îndrăzneam să mă gîndesc”. Cu acest extras dintr-o conversație cu eroul său, Tiberiu Avram deschide capitolul I, „Fapta și pedeapsa”, în care relatează un episod dramatic din tinerețea personajului real: detenția la închisoarea de la Poarta Albă, în urma unui furt comis la Costinești, într-o noapte stropită cu prea mult alcool. Experiența carcerală este dificilă. Pe tînărul sucevean nu îl sperie „închisoarea în sine. Nici poveștile cu deținuți, cu tot felul de abuzuri și violențe care îți dau coșmaruri”, pentru că în naivitatea lui crede că va fi absolvit în scurt timp de vină. Numai că lucrurile iau o întorsătură neașteptată și pedeapsa va fi mult mai mare decît se aștepta Vasile. Tiberiu Avram surprinde într-o manieră realistă atmosfera apăsătoare din închisoare, programul zilnic al deținuților, modul lor de organizare, ierarhia din fiecare celulă, relațiile dintre acei bărbați certați cu legea a căror viață „este guvernată după alte legi decît cele din Codul Penal”: „Primul contact cu celula în care se aflau vreo 30 de persoane i-a lăsat un gust extrem de amar. El și ceilalți nou veniți au fost întîmpinați de către șeful camerei, care îi tria după bagaj. Cei ce aveau un bagaj mai mare, adică o ipotetică sursă de bunătăți, din care să se înfrupte sau de care să beneficieze și șeful camerei, erau repartizați în paturile de la parter sau la primul nivel. Cei cu bagaje mai mici, dar pe care șeful camerei îi mirosea, după ținută sau aer că sînt potențiale surse de îmbunătățire a traiului, erau repartizați în paturile de la nivelul doi. Ulterior, în funcție de cum îl mulțumeau pe tartorul dormitorului, puteau coborî un nivel”. Personajele, creionate atent, sînt tipuri umane din diverse categorii sociale, de vîrste/etnii diferite, care au argoul lor pitoresc („sifon” = turnător; „bighidiu” = tînăr care nu a împlinit vîrsta de 21 de ani, etc.), relații bazate pe raporturi de dominare. Șeful de cameră este atotstăpînitor, are statutul informal de judecător ce rezolvă diferendele dintre deținuți cînd se iscă certuri. Bun observator, inteligent, Vasile știe să relaționeze cu oamenii aceștia cruzi și nemiloși, fiind surprins de multe ori cînd, la vizionarea emisiunii „Surprize, surprize”, apar lacrimi în ochii multora dintre ei. Mă întreb: care este cauza derapajului comportamental al lui Vasile?
Capitolul II, „Începutul calvarului”, face o incursiune în copilăria protagonistului, sumbră și lipsită de afecțiune. Mama (responsabila unui aprozar din Suceava) și tata sînt zilnic „înecați în alcool” și – pe fondul unei dispute provocate de gelozie – femeia este agresată de soț, iar imaginea pe care o vede copilul de 7 ani e cutremurătoare: „Prima dată l-am observat pe tata, care stătea pe un fotoliu, cu o țigară aprinsă în mînă, din care trăgea rar și fără chef. Apoi am dat cu ochii de mama, pe un alt fotoliu, cu un cuțit înfipt în spate, în clavicula stîngă. Era liniște, tăceau amîndoi”. După condamnarea tatălui la 6 ani și jumătate de închisoare, copilul asistă neputincios la scufundarea mamei în alcoolism, rușinat de situația zilnică, mama venind de la muncă „din gard în gard”… După un timp apare în casă cel ce va deveni tatăl său vitreg, domnul Dinu, fost coleg de detenție cu tata. Lipsit de scrupule, profitor, violent, acesta o seduce pe femeia rămasă singură, o convinge să divorțeze și devine stăpînul absolut al familiei, pe care o conduce după bunul lui plac. Viața băiețelului Vasile alături de „domnul Dinu” pare desprinsă dintr-un roman de Dickens: violență verbală și fizică, umilință, un iad pe care nici un copil nu ar trebui să-l cunoască: „S-a acomodat repede la noi și în scurt timp părea stăpînul casei. La început mă punea să fac lucruri care nu-mi conveneau, pe care nu le face de obicei un copil. Mă punea să-l spăl pe picioare, să-i încălzesc mîncare, să-i cumpăr băutură și țigări etc. Nu după mult timp a început să mă agreseze verbal, apoi și fizic. Avea mama în sufragerie un fel de buchet de flori, flori artificiale. Cu florile alea îi plăcea să mă bată. Aveam tot timpul dungi pe spate, era foarte dureros. […] Mă bătea mai apoi cu palmele, îmi trăgea șuturi cu picioarele. Mă ascundeam sub pat, mă prindea de un picior, mă scotea afară și începea să mă lovească cu picioarele. Mama nu spunea nimic, se făcea că nu vede. Ea putea să-l dea oricînd afară din casă, apartamentul era al ei. Dar îl iubea, și din prea multă dragoste se făcea că nu vede ce se întîmplă în jurul ei, ce se întîmplă cu copilul ei”. După nașterea copilului conceput de mama cu noul soț, Vasile este obligat să aibă grijă ca o bonă profesionistă de frățiorul mai mic: se scoală cu noaptea în cap, merge la coadă la lapte, hrănește bebelușul, îl duce la grădinița cu program prelungit, în condițiile în care „domnul” Dinu stă acasă, se odihnește pînă la prînz, iar timpul și-l umple practicînd jocurile de noroc cu bani sustrași din gestiunea soției. După ce mama își pierde locul de muncă are loc vînzarea apartamentului și mutarea familiei în satul natal al tatălui vitreg. Vasile, elev la un liceu din Șcheia, decide să se întoarcă la Suceava. De aici începe destinul lui de om al străzii, un homeless adolescent, care visează să termine zece clase, să ia diploma pentru calificarea de mecanic mașini și utilaje industriale (luînd, în mod surprinzător, nota 8,75 la examenul de diplomă).
Un adevărat manual de supraviețuire în mediul urban sînt relatările din acest capitol, eventual un text pe care copiii ar trebui să-l cunoască, pentru a prețui și mai mult eforturile părinților. Existența cotidiană a băiatului se desfășoară după același program: somnul în diverse uscătoare din blocuri, pe preșuri luate din fața ușilor, de cele mai multe ori în frig, alimentarea sumară, o igienă la limita normalului: „Cum și cînd mă trezeam dimineața depindea și de locul în care dormeam. Dacă era un loc mai bun, genul uscătorului și mai era și duminică, atunci puteam să dorm mai mult, știind că nu are cine să mă deranjeze. Oricum, auzeam prin somn fiecare pas de pe casa scărilor și stăteam treaz pînă dispărea zgomotul de pași, moment în care aveam convingerea că persoana respectivă nu mă va deranja. […] Era practic o cameră situată deasupra apartamentelor. Aveam o cadă de baie, în care cei din bloc puteau să spele hainele, un calorifer și sîrme pentru a pune rufele la uscat. Caloriferul acela m-a ajutat mult în timpul iernilor, nu știu cum aș fi rezistat fără el”.
Traiectoria biografică a personajului este continuată de „Singur în iad”, cel de-al treilea capitol, ce redă cronologic narațiunea. Deja obișnuit să-și poarte de grijă singur, Vasile este ajutat totuși de unii părinți ai prietenilor, impresionați de grija lui permanentă de a fi curat, în ciuda condițiilor sumare de trai. Este uneori invitat la masă, iar atitudinea lui e plină de bun simț: „Refuza inițial, sfios și rușinat, dar accepta după insistențele părintelui. Nu voia să rateze un borș fierbinte cu ardei iute și o friptură sau sarmale, așa că refuza cu inima strînsă, gîndindu-se ca nu cumva părintele să se răzgîndească. Dar nici unul, niciodată, nu a luat în seamă codelile lui Vasile”. Din păcate, aburii alcoolului îl însoțesc adesea, o modalitate de a-și procura o stare de euforie, pentru a uita dorul de mama și neputința de a o ajuta. Cîștigă „bani munciți” din job-uri pasagere, spală parbrize, face comerț cu pizza în bazar, pune pe picioare o mică afacere, vînzînd chiar și 300 de pizza pe zi, devine achizitor de hîrtie și maculatură, cară mobilă. Nu lipsesc din practicile lui curente nici mici „furturi, șmecherii și țepe”, alături de o gașcă de prieteni din cartier, cu nume pitorești: Big, Blondu’, Ricanu, Piticu’, Rechinu’, Mircea Boxerul. Atras de mirajul Occidentului, decide să plece din țară în 1996, prima experiență a străinătății fiind cea din Ungaria, trecînd apoi în Austria. Aventura și adrenalina nu lipsesc niciodată în acești ani, cînd totul se petrece la limita legii, alternînd perioadele de libertate cu cele de detenție, cum este cea din închisoarea maghiară.
Dar toate astea nu puteau să dureze la nesfîrșit. Vasile își ispășește pedeapsa primită pentru furtul de la Costinești, iar un moment decisiv este lectura Bibliei. În spitalul penitenciarului primește un exemplar din Biblia penticostală de la alt deținut, Fănel. Citește Cartea Cărților din scoarță în scoarță, are loc o schimbare a lui și o deschidere către spiritualitate: „Se ruga des la Dumnezeu, dar nu se considera prea credincios, era prea puțin aplecat spre cele sfinte, dar lectura Bibliei l-a prins și a citit-o cu atenție și concentrare”. Tiberiu Avram menționează aici importanta „schimbare la față” și maturizare a suceveanului : „A realizat că este doar în trecere pe acest pămînt și că trebuie să lase ceva în urma lui, ceva bun. A învățat să-i pese de el, să se gîndească altfel la propria persoană, să se gîndească la viitor, la ce va face cu viața lui de acum încolo. A început să aibă încredere în el, se simțea în siguranță, chiar dacă acolo unde se afla era o nesiguranță totală. Avea și cîțiva psalmi preferați, pe care îi citea și i-a recitit de-a lungul vieții, de fiecare dată cînd se simțea pierdut, cînd se simțea al nimănui, cînd viața îl punea în fața unor momente grele”. Își termină detenția la penitenciarul din Botoșani, revenind în Moldova, dar nici printre ai lui nu se simte bine, relația cu gardienii fiind ambiguă: unii dintre aceștia sînt aroganți, disprețuitori, alții au o atitudine umană față de deținuți.
Ambițios, dorind să își facă un rost în viață, Vasile trece mai întîi printr-o etapă de „Libertate întunecată”, revenind la Suceava. Își revede mama, se reîntîlnește cu tatăl natural, ieșit și el din închisoare, întreține cu acesta o relație constantă în următorii trei ani. Practică diverse joburi, prost remunerate, dar are o muncă cinstită, ceea ce e esențial.
Primele „raze de lumină” apar în viața lui după ce o cunoaște pe Viky, viitoarea soție. Venită la Suceava din Republica Moldova, studentă la Facultatea de Litere, specializarea română-franceză, aceasta cîștigă un ban în plus, e chelneriță în barul lui Big. Între Vasile și Viky se înfiripă o frumoasă și sinceră poveste de dragoste, amîndoi sînt tineri, optimiști, iar iubirea le dă puteri. Se căsătoresc după o scurtă perioadă de conviețuire pe 24 august 2007: „Vasile și Viky se prezentau în fața ofițerului Stării Civile de la Primăria Suceava. Le erau alături vreo 20 de persoane, prieteni de-ai lui Vasile, împreună cu care au sărbătorit evenimentul la un restaurant din cartierul Ițcani”. Tânărul cuplu locuiește mai întîi în Italia, dar are loc ceea ce Tiberiu Avram numește „eșecul torinez”. Nemulțumit de cîștigurile de aici, de munca umilitoare a soției sale, Vasile decide să plece în Anglia, unde – după o perioadă de acomodare – norocul îi va surîde. Este un noroc construit printr-o muncă asiduă, dublată de o seriozitate și o tenacitate exemplare. Cu ajutorul lui Okay, Vasile sosește în Marea Britanie, își face actele necesare, după care devine un muncitor model în construcții, impresionîndu-și angajatorii prin perseverență și condiția fizică.
Cea mai mare fericire este adusă, firesc, de vestea pe care i-o dă soția: va deveni tată. Noul statut îl responsabilizează și mai mult, dorește să-i ofere lui Alex tot ce n-a avut el, în special iubirea părintească. Din (prea multă) generozitate și empatie, Vasile – acum bărbat așezat la casa lui, cu o situație financiară stabilă – decide să-și ajute diverși concetățeni șomeri, așa cum a fost și el, pentru a ajunge în Anglia: „Aducerea în Anglia nu însemna doar o direcționare a respectivei persoane spre un loc de muncă sau altul. La cei mai mulți le împrumuta și banii pentru drum sau pentru a se descurca pînă la primul salariu, iar în destule cazuri nu i-a mai primit înapoi. Îi aștepta la autobuz, în Leeds, la cursa care pleca săptămînal din Suceava la Manchester. Fiecăruia i-a găsit în prealabil un loc în care să doarmă, în casa în care locuia el și Viky sau în locuințele unor cunoscuți. […] În afara celor care l-au ajutat cînd trăia pe străzi a adus în regat și simpli cunoscuți. Puțini au fost cei pe care i-a refuzat, foarte puțini, doar pe cei despre care știa sau aflase că nu prezintă garanții morale sau, pur și simplu, din diverse motive, nu era momentul potrivit pentru muncă atunci cînd era solicitat. În rest, i-a ajutat pe toți cei care au apelat la el”. Până la finele lui 2019, inimosul Vasile Bolohan, a cărui biografie se citește pe nerăsuflate, a avut generozitatea de a aduce în Anglia 80 de persoane, cu o implicare totală a familiei lui. Au loc și surprize neplăcute, cum este atitudinea fostului prieten din adolescență, Piticu’, pe care îl ajută să înceapă o viață nouă în Regatul Unit. Iresponsabil, invidios, egoist, acesta își acuză binefăcătorul de practici ilegale și – cînd primește, drept pedeapsă, două perechi de palme de la acesta – îl reclamă imediat la poliție, uitînd tot ajutorul primit. După o scurtă ancheta profesionistă, care va revela adevărul, familia Bolohan este în continuare hărțuită de infamul concetățean, care cere bani pentru a-și retrage plîngerea.
Din acest moment, Vasile știe că trebuie să-și revizuiască atitudinea: „Familia. Apoi ceilalți”. Va fi în continuare generos, în spiritul credinței creștine, dar prin alte metode: în 2014 organizează o campanie de strîngere de fonduri pentru construirea unei case la Adîncata, donează el singur 5.000 de lire, pentru a oferi adăpost unei femei părăsite de soț, rămasă cu cinci copii. Turbulențele apar în familie pentru că Viky are o altă viziune asupra acestei griji excesive față de semeni și – chiar dacă îl admiră pe Vasile – dorește să se separe. Din fericire, actele nu sînt semnate, iar eforturile fostului homeless, ale fostului pușcăriaș, vor fi răsplătite de un binemeritat premiu. În decembrie 2019 este unul dintre laureații galei organizate de cotidianul „Monitorul de Suceava”, ceea ce înseamnă nu numai o recunoaștere a eforturilor și meritelor lui, dar și un îndemn de a continua.
„Nu pot să mă opresc din a face bine. Și nu mă voi opri niciodată cît voi trăi pe pămîntul acesta”. Liniștit și fericit după ce și-a regăsit soția și fiul, Vasile face o ultimă incursiune în satul unde trăiesc mama și tatăl vitreg, o încercare a omului matur de a se despovăra de traumele copilăriei printr-o discuție cu torționarul lui. Nu a fost să fie, „domnul” Dinu refuză să-l vadă, iar mama continuă să țină partea soțului, acum muribund.
Valorile cultivate de protagonist – Iubirea, Credința, Speranța – trebuie să fie piatra de temelie a reușitei sociale, a echilibrului psihic și fizic. Vasile Bolohan este un erou sui generis, un om care s-a construit și a rezistat în condiții extreme de abandon parental, de singurătate, de mari schimbări în societatea românească post-Revoluție, de integrare în mediul occidental. Cine ar rezista într-o asemenea situație? Cine ar claca? Lectura acestui captivant roman biografic adeverește cuvintele lui Octavian Paler: „Cine a coborît o dată în infern va ști să prețuiască un răsărit de soare”.
Elena-Brândușa Steiciuc
