Există săptămâni care aduc evenimente majore și există săptămâni care aduc revelații despre noi înșine. Aceasta a fost o săptămână care s-ar încadra mai mult în a doua categorie. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva decisiv, ci pentru că am văzut, încă o dată, cum România oscilează între speranțe disproporționate și dezamăgiri premature, între luciditate și o formă subtilă de autoiluzionare.
Participarea lui Nicușor la Board of Peace a devenit, surprinzător, un test de anxietate națională. Nu evenimentul în sine a fost important, ci proiecțiile noastre asupra lui. A contat mai puțin ce s-a spus acolo și mai mult ce am sperat noi că s-ar putea spune. Suveranoții au clamat victoria apropierii iluzorii de Donald Trump, care seamănă cu certitudinea calicului satului că boierul îi va da fata de soție pentru că i-a răspuns pe nume cînd și-a scos căciula trecînd pe lîngă caleașcă. Cîtă vreme mai e ceva spuză și avem turte unul tot o va trage mai mult sub a lui…
Să fim sinceri: nu putem avea așteptări disproporționate de la Nicușor. El nu a fost ales pentru a deveni peste noapte un Clemenceau sau un Talleyrand al diplomației românești. A fost ales, în mare parte, pentru că nu era George Simion. Este o realitate simplă, pe care o știm cu toții, dar pe care o uităm convenabil atunci când începem să proiectăm asupra lui virtuți geopolitice de care nici el, nici biografia lui nu au pretins vreodată că ar dispune.
Nicușor rămâne, în esență, același personaj recognoscibil din cronicile urbane: micul matematician ONG-ist, uneori distrat, alteori abulic, adesea indecis, un om mai confortabil cu demonstrațiile abstracte decât cu teatrul gesturilor simbolice. Nu este un defect moral, este o limită umană. Și, paradoxal, poate chiar o formă de autenticitate. Problema nu este că Nicușor nu este Talleyrand. Problema este că noi, dintr-un reflex aproape literar, avem tendința de a transforma fiecare funcție publică într-o promisiune de destin istoric. Nicușor nu a devenit, prin participarea la Board of Peace, nici mai mare, nici mai mic. A devenit exact ceea ce era deja: un reprezentant al unei Românii care învață încă diferența dintre prezență și influență. Rămîne, așa cum l-a numit Cristian Tudor Popescu – președintele agheasmă, care nu ajută nici nu strică. Iar România în ochii administrației Trump are exact aceleași caracteristici, mai ales în contextul în care începutul celei de-a doua veniri a vătafului american la Casa Albă a debutat cu tăierea brutală, cu mojicie, a programului Visa Waiver, dupa decenii de eforturi diplomatice și speranțe. Dacă George Simion are vreo interferență în aceasta chestiune, nu pot cumpăni, pentru că nu am deloc încredere în așa zisele dezvăluiri ale acelui fanfaron cu caracteristici de gherțoi, Dragoș Sprânceană.
Ar fi trebuit să refuzăm invitația, spun unii, și să declarăm solemn că România face ceea ce decide Uniunea Europeană. Dar aceasta ar fi fost nu o demonstrație de luciditate, ci o abdicare voluntară. Statele relevante nu își afirmă importanța prin absență. Influența, chiar și atunci când este modestă, se construiește prin acumulare, nu prin retragere orgolioasă.
Diplomația este, în esență, o artă a răbdării.
Mult mai concretă și, aparent, mai alarmantă este vestea că România a intrat în recesiune tehnică. Termenul sună dramatic, dar realitatea este mai puțin teatrală. Două trimestre consecutive de contracție economică nu reprezintă un colaps, ci o încetinire. Economia nu s-a prăbușit. A obosit puțin.
Inflația, acest profesor sever și nepopular, a produs însă un efect neașteptat: românii au început să economisească mai mult. Nu cei aflați la limita subzistenței, pentru care fiecare zi este o negociere directă cu realitatea, ci acea clasă tăcută care, până de curând, trăia cu iluzia că prosperitatea este o stare permanentă. În mod paradoxal, într-o țară cu educație financiară precară, inflația a devenit un manual neoficial de prudență.
Și, în ciuda tuturor anxietăților, rămâne un fapt incomod pentru retorica permanent alarmistă: trăim, obiectiv, cea mai bună perioadă din istoria noastră. Veniturile sunt mai mari. Accesul la bunuri și servicii este mai larg. Mobilitatea este incomparabilă cu cea de acum două sau trei decenii. Problemele sunt reale, dar proporțiile trebuie păstrate.
România nu este în declin. România este într-o tranziție prelungită, imperfectă, dar reală.
Același principiu se aplică și actualei coaliții politice. Scriam săptămâna trecută că se vor ciondăni și se vor împăca. Nu pentru că se plac, ci pentru că nu au alternativă. Politica românească este, în esență, o formă de conviețuire tensionată, în prezența pericolului fascistoid, autodenumit suveranist.
În acest context, apare inevitabil întrebarea: nu ar fi mai bine ca Bolojan să plece?
Este o întrebare legitimă, dar periculoasă în simplitatea ei. Schimbările majore, făcute în momente de incertitudine economică și geopolitică, produc rareori stabilitate. Ele produc, mai degrabă, viduri temporare în care anxietatea crește și încrederea scade.
Nu dai foc casei pentru că are salteaua purici.
Stabilitatea nu este o virtute romantică. Este una pragmatică. Nu pentru că liderii sunt perfecți, ci pentru că imperfecțiunea gestionată este preferabilă haosului improvizat. Privită în ansamblu, această săptămână nu a fost despre criză, ci despre așteptări. Despre tentația noastră de a cere liderilor să devină personaje istorice, în timp ce ei rămân, inevitabil, oameni ai prezentului. Despre dorința noastră de a vedea în fiecare gest începutul unei epoci și în fiecare ezitare începutul unui declin. România nu are nevoie de Talleyrand pentru a continua să existe. Are nevoie, mai degrabă, de o luciditate colectivă care să înțeleagă diferența dintre simbol și substanță.
Și, chiar dacă unii sunt tot mai încruntați și încrîncenați, mai avem nevoie și de un strop de umor. Pentru că realitatea noastră politică reușește, constant, performanța de a depăși orice ficțiune. În timp ce noi dezbatem grav despre echilibre geopolitice, recesiuni tehnice și destinul strategic al țării, România înaintează, disciplinată, cu Dan căpitan de playlist, ascultând atent muzica aleasă de alții și mimând, din când în când, gestul elegant al celui care ar putea schimba melodia, dar nu o face niciodată. Iar undeva, în fundal, absurdul administrativ își vede liniștit de treabă: un judecător al unei instituții fundamentale, pensionat la 48 de ani cu privilegii greu de imaginat pentru majoritatea cetățenilor, intră la 52 de ani în concediu de paternitate, blocând cvorumul unei instituții esențiale. Cu toată opoziția aripii PSD din CCR, legea a fost declarată constituțională. De acum Giani Stan poate să se bucure de concediul său muncit și meritat. Și dacă, îl ajută Dumnezeu, poate îl prelungește încă vreo 6 ani.
Aceasta stare de fapt nu este o anomalie tranzitorie, ci un simptom peren. România nu se prăbușește, dar nici nu se grăbește să se trezească. Merge mai departe, prudentă, contradictorie, suspendată între luciditate și resemnare, așteptând, poate, nu un lider providențial, ci momentul definitoriu în care va avea curajul să aleagă singură următoarea melodie.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
