Cirque du Soleil: Worlds Away

Aș vrea să vă ofer zilele acestea un spectacol al uimirii şi căutării în această splendidă parabolă despre iubire, moarte şi viaţă, care se numeşte Cirque du Soleil: Worlds Away. Conceput ca un film fantastic, spectacolul lui Andrew Adamson a fost lansat în 2012 şi este o poveste iniţiatică ce translează nu doar timpul-spaţiu, ci şi cinci elemente pe care le modulează într-un scenariu de poveste ce uneşte: apă, aer, pămînt, foc şi… suflet. Şi nu trebuie să vă mire în nici un fel filiaţiile şi citatele explicite din Avatar, de exemplu, dacă aflaţi că James Cameron este producătorul acestui magnific spectacol.


Centrat pe o poveste de dragoste care se confruntă cu o brutală despărţire, spectacolul explorează lumi pe firul conducător al dragostei aflate în căutarea perechii, a celuilalt menit să întregească sfera.

De la incursiunile într-un ocean imaginar cu animale fabuloase care se mişca parcă în imponderabilitate, la numere inimaginabile de contorsionism, trapez, free climbing, bascule şi trambulină, totul se întîmplă într-un univers miraculos, suprarealist, care ne trimite nu doar la celebrul Avatar al lui Cameron, dar şi la lumile lui Lewis Caroll sau Terry Gilliam ori la poveştile din Spărgătorul de nuci sau Crăiasa Zăpezii.


Înşiruirea momentelor se succede într-un decor halucinant, un microcosmos labirintic, paradoxalul ei personaj colectiv completîndu-l de minune şi lăsînd la fiecare nouă etapă un moment pentru solo-uri cu numere de excepţie. Într-o scenografie polişată extrem, cu costume fabuloase, imaginarium-ul este pe rînd balet, circ, pantomimă, operă- rock, sculptură cinetică, metaforă şi vis.


Povestea căutării iubirii se inserează pe o coloană sonoră ea însăşi personaj, Benoit Jutras şi Stephen Barton reuşind un melanj care potenţează acţiunea şi ne conduce prin poveste pe piese clasice Beatles sau Elvis, dar adaugă şi tensiunea părţilor simfonice, totul într-un flow auditiv şi narativ fără cusur.


Nu e de mirare, aşadar, că dacă te uiţi la cîteva cadre nu te mai poţi opri pînă la finalul care te lasă vrăjit şi încărcat de iubire, căci DA, ea triumfă pînă la urmă şi ne oferă în zborul protagoniştilor cea mai frumoasă, mai fluidă şi mai sensibilă declaraţie de iubire suspendată văzută vreodată. Nu doar că ea pare încununarea dezideratului perpetuu al omenirii – zborul, dar este totodată şi suma celor mai delicate gesturi născute din dragoste care se pot vedea. Reuniţi pînă la final în interiorul sentimentului tutelar al personajelor, cei doi artişti plutesc prin aer şi prin sufletele noastre într-un balet excepțional, Erika Linz şi Igor Zaripov oferindu-ne clipe suspendate ireale. Și totuși este un spectacol care s-a jucat în Las Vegas de șapte ori, ficţiunea venind să ne ofere o variantă pe care o opune realităţii cotidiene într-o oră şi 37 de minute de poveste. Această veritabilă cavalcadă psihedelică ce ne poartă într-un univers oniric paralel este în fapt un colaj din alte șapte spectacole Cirque du Soleil, avînd o evidentă virtute unificatoare, finalul filmului lăsîndu-ne fără glas după acel pas de deux printre stele al celor doi îndrăgostiţi, ca şi cînd ar fi singuri în univers.


Vă sfătuiesc, aşadar, să nu pierdeţi această aventură imaginativă genial regizată şi construită de Andrew Adamson, pe care o găsiți on-line. Un spectacol într-atît de complex şi complet încît aş zice că e metafizic, deci mai mult pentru adulţi decît pentru copii.

Michaela Platon

Jurnalist de film