Practicînd cu precădere o literatură de frontieră, prozatorul și dramaturgul ieșean Cătălin Mihuleac își continuă proiectul de denunțare a antisemitismului și intoleranței prin romanul DEBORAH, apărut în 2019 la Editura Humanitas. Așa cum am arătat într-o cronică anterioară, acesta – doctor în filologie la Universitatea „Al. I.Cuza” din Iași, excelent cunoscător al presei literare – s-a implicat cu o pasiune constantă în acest demers care i-a atras aprecierea, dar și detractori.
Prin volumul DEBORAH, Cătălin Mihuleac face o radiografie amănunțită și foarte documentată a climatului social și istoric al deportărilor masive de evrei din Bucovina în Transnistria, mixînd elementul real cu ficțiunea. Astfel, pentru a recupera și de această dată memoria evreilor din România, scriitorul include în cele cinci capitole tot atîtea perioade marcante din istoria secolului XX: anii 1918-1926, cînd „unii scriu istorie, alții o învață”; 1927-1941, cînd antisemitismul se intensifică, pentru a culmina cu deportarea; lupta disperată pentru supraviețuire a evreilor în Transnistria (1942-1944); revenirea acestora în țară și reintegrarea în viața socială, 1945-1964; în fine, anii 1965-2018, cînd evoluția personajelor este prezentată în paralel cu climatul istoric al tranziției.
Principalul fir narativ urmărește viața eroinei eponime, Deborah, născută în familia Max și Hanna Mătăsaru din Cîmpulung, mici comercianți, reprezentanți ai clasei de mijloc a evreimii din epocă în Bucovina. Evoluția tinerei fete cunoaște toate etapele: din copilă devine adolescentă, interesată tot mai mult de aspectul ei, mai ales pentru că, atunci cînd „trecea pe stradă, cu bucle ca de felinar aprins, bărbații nu încetau să se holbeze și femeile să șușotească”. (p. 87) Dorind să ardă etapele, Deborah cea pistruiată își… arde pielea la propriu cu o cremă anti-pistrui cumpărată de la șpițerul Garai, un evreu ungur. Dezastru! Pistruii nu au „predat ușor armele”, iar „pe dedesubt a pornit clocirea unor procese neplăcute, culminate cu scoaterea la suprafață a unei supe, care-i opărea și mînca insuportabil obrajii”. (p. 88) În prima zi a anului școlar 1940-1941, elevilor evrei li se interzice accesul în școlile publice.
Iată scena degradantă a acestei prime trepte a persecuției: „- Gata cu egalitatea, aleluia! Jidancele, la locul lor! Colegele – multe dintre ele prietene încă de la grădiniță – stăteau cu spatele. Locul ocheadelor era luat de căutături piezișe, cuvîntul cald lăsase loc vorbei smucite. La catedră, profesoarele comandau lagărul de învățătură forțată. – Dacă nu vă convine, plecați în Palestina! Ce căutați în țara noastră?”. (p. 91) În spațiul ce fusese cîndva pașnicul Cîmpulung au loc defilări legionare și diverse alte scene de umilire extremă a evreilor, cum este secvența înhămării rabinului Rubin Yosef (acuzat pe nedrept de trafic de alimente), de Yom Kippur, la o căruță, cu o tăbliță agățată de gît, pe care era scris: „Sînt o gloabă răpciugoasă, mă balig pe pămînt românesc și fac speculă cu alimente”. De fapt, acesta nu este decît un pretext pentru rechiziționarea proviziilor adunate de „elementul iudaic”, cum s-a întîmplat de altfel ulterior cu toate bunurile acestuia. Urcați în vagoane pentru animale unse cu bălegar, evreii din Cîmpulung sînt trimiși în Transnistria, unde vor fi folosiți ca forță de muncă, la Moghilev.
Memorabil mi se pare și episodul exodului colectiv, care ne poate aduce în minte nenumărate alte secvențe similare din timpul conflagrațiilor, în orice moment al istoriei sau pe orice alt colț al planetei: „Casele se goleau. Bunurile ce nu puteau fi incluse în bagaje ori vîndute chilipirgiilor erau lăsate sub cheie. N-aveau să reziste mult, că nu s-a născut lacătul competitiv cu lăcomia omenească. Spre gară s-a mers în căruțe sau pe jos, cu bagajul în mînă sau în cîrcă. Un copil invalid călărea cocoașa unchiului, ceasornicar de profesie, căruciorul cu rotile fiindu-i rechiziționat”. (p. 124)
În paralel cu trecerea lui Deborah prin vîrste și evenimente, apare destinul scriitorului ieșean Aurelian Leon, una dintre marile iubiri ale acesteia. Personaj real, despre care Cătălin Mihuleac se documentează temeinic în arhivele CNSAS, intelectualul născut în familia unui învățător din județul Iași a fost un ins contradictoriu, o fire versatilă, care a excelat în arta de a juca la două capete. Așa cum apare el în roman, Aurelian este un ins de o inteligență peste medie, cu talent literar din tinerețe, intuitiv, gata oricînd să întoarcă orice situație în favoarea sa. Eliminat de la Liceul Internat „C. Negruzzi” pentru furturi din bunurile unor colegi evrei va fi salvat de profesorul de istorie Emilian Diaconescu. Își va continua studiile, devenind gazetar în perioada antebelică. Atunci cînd legile rasiale nu le mai permit evreilor să dețină afaceri (așa numitele „Legi de românizare”), Aurelian devine director de românizare al unor fabrici deținute anterior de Nute Rauchwerger și Aron Goldschlager. Ulterior, va intra în serviciile secrete, în Basarabia reocupată de români, unde este folosit ca agent vorbitor de limbă rusă și franceză pentru interogarea partizanilor sovietici capturați. După înfrîngerea nemților va reveni în țară, oferindu-și serviciile noii puteri, de data aceasta ca agent informator al Securității (este turnat de fosta lui nevastă, Anuța…), calitate în care – sub numele de cod Stan Virgil – îl spionează pe fostul lui profesor, istoricul Emilian Diaconescu (epurat din învățămînt pentru antisemitismul său visceral și pentru admirația fanatică pentru Hitler).
Într-o construcție narativă care menține mereu în priză cititorul, povestea personajelor pregnante înaintează spre perioada anilor ’60-’90, cînd fiecare dintre ele își continuă drumul prin viață. Pentru Deborah urmează continuarea studiilor la Facultatea de Medicină, unde este admisă fără examen, ca fostă deportată în Transnistria. Frumoasă și debordînd de sexualitate și talent scenic (prostituția a fost una din căile ei de supraviețuire în timpurile imposibile ale persecuției, modul de a obține bunuri elementare pentru familie, ba chiar și medicamentul extrem – „morfină, moarte fină” – pentru eutanasierea bunicilor), Deborah devine soția regizorului Nelu Marcovici. În București are șansa de a fi medicul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pastișînd, ironic, retorica acelor ani, Cătălin Mihuleac relatează astfel punctul de vedere al liderului comunist: „Deșteaptă fată și egală lui în simplitate, deși cu mai multă școală, căci el – hm ! – absolvise doar trei clase primare. Era tăcută ca o groapă comună și atît de dedicată cauzei proletare că muncea și nopțile, ca o comunistă exemplară”. (p. 209) Bătrînul Emilian Diaconescu va fi eliberat din a doua detenție în 1964, grațiat prin decretul 176. Părăsit de soție și repudiat de fiul său, Raul (care numai în acest mod și-a putut face studiile), va muri îngrijit de Deborah. Medic oncolog, aceasta are trista soartă de a nu-i putea salva pe cei dragi, care vor fi secerați de „boala secolului”: soțul, fostul iubit Aurelian Leon, fiica adoptivă, Lavinia.
Ajunsă nonagenară, femeia „bolnavă de Holocaust” – implicată acum în numeroase demersuri pentru denunțarea crimelor antisemite – îl desemnează pe Cătălin Mihuleac drept „gigolo de conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii și sparring partner de polemică” (p. 242), formulă care acoperă numai parțial misiunea care îi va fi dată. De fapt, așa cum va descoperi cititorul, rolul care-i revine celui ce are triplul statut de personaj/narator/autor este unul mult mai greu, aproape imposibil: acompanierea femeii spre clinica de eutanasiere din Franța, pe care aceasta o alege pentru a-și pune capăt existenței și apoi aruncarea cenușii în apele fluxului, la Passage du Goix, pe coasta atlantică. Prin intensitatea și dramatismul ei, scena finală rămîne cu adevărat memorabilă: „Ce spectacol: medicul eutanasist cu mîna pe sînul muribund al lui Deborah, eu cu mâna pe sînul plesnind de viață al asistentei. […] I-am primit cenușa, caldă încă, într-un vas de forma trupului feminin, încorsetat de cîteva cercuri concentrice și atît de strîmt la gură, că pînă și-o barză ar fi avut nevoie de cioc polizat pentru a sorbi”. (p. 245)
Plămădită din istoria secolului cu care s-a identificat, Deborah va rămîne o „femeie-roman, îmbolnăvitoare și tămăduitoare, brutală ca un sloi și tandră ca un gheizer, umană și inchizitoare, perversă și naivă”, așa cum însuși autorul o definește. Răscolitor, terifiant pe alocuri, dureros de realist în anumite scene, romanul DEBORAH este unul care nu se lasă din mînă. Povestitor cu har, deținînd tehnicile narative necesare, un umor ce nu se dezminte, un stil recognoscibil în registre de limbaj adecvate, Cătălin Mihuleac îmi apare ca fiind unul dintre autorii pe care putem miza pentru următorii douăzeci de ani. Lectura cărților lui este profitabilă tuturor generațiilor, iar acum – în apropierea Crăciunului – un minunat dar de strecurat sub cetina bradului împodobit, pentru cei dragi.
Elena-Brândușa Steiciuc
