Război și (lasă-ne în) Pace

Ediție Specială! Jupânu` a întrebat, Facultatea de Istorie și Geografie din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” Suceava a răspuns. Cine este Rusia? Cine este Ucraina? Cînd și de la ce a început conflictul? Răspunsurile la aceste întrebări le-a oferit conferențiarul universitar doctor habilitat Radu Florian Bruja. Care este poziția S.U.A., a Occidentului și a Chinei în acest conflict și de ce? Există pericolul ca războiul să se extindă, inclusiv în România? Cînd și cum se preconizează că se va încheia conflictul? Care vor fi efectele războiului pe termen scurt, mediu și lung pentru întreaga planetă și, în mod particular, pentru România (din punct de vedere al securității, politic, economic, social ș.a.m.d)? Cum va arăta Lumea după ce conflictul armat se va fi încheiat? Răspunsurile la aceste întrebări le-a oferit profesorul universitar doctor Gheorghe Onișoru. În opinia doctorului în istorie Daniel Hrenciuc, inspector la Inspectoratul Școlar Suceava, ”din fericire, statul nostru nu este expus riscurilor unui atac militar întrucît, făcînd parte din NATO, toate celelalte state membre ne-ar sări imediat în ajutor”.

Cine este Rusia?

Aș renunța la stereotipii de genul „Rusia este cea mai mare țară de pe mapamond, cuprinzînd 1/6 din teritoriul terestru al planetei” sau la cele umoristice după formula „Rusia se învecinează cu cine vrea ea” pentru o altă abordare. Rusia s-a modelat ca stat pe trei trăsături: dimensiunea, forma de control politic a teritoriilor ocupate și sistemul de guvernare. Acestea au dus la apariția unei teorii care justifică un rol universal al Rusiei în lume. Ea dorește să fie un imperiu euro-asiatic, să domine popoarele mai mici aflate în vecinătate, iar autoritarismul ar fi cel mai potrivit model de guvernare pentru un astfel de spațiu. Conducătorii Rusiei și-au arogat statutul de împărați (slavonul țar provine din latinescul caesar). Nici liderii sovietici nu au uitat acest concept, deși nu l-au folosit oficial. Stalin i-ar fi spus mamei sale, la ultima lor întîlnire, că a ajuns un fel de țar. Conducătorii ruși de astăzi nutresc o nostalgie după măreția imperială de altădată (Imperiul Rus, respectiv Uniunea Sovietică). Iar ceremonial prezidențial de la Kremlin imită modelul țarist.

Mai mult, ideologia rusă a combinat naționalismul rusesc cu ortodoxia. Ea a revenit la conceptul „celei de a treia Rome”, apărut în secolul al XV-lea. Moscova ar prelua legitim tradiția imperială a Imperiului Roman și pe cea creștin-ortodoxă a Imperiului Bizantin. În perioada sovietică acesta a fost abandonat în favoarea luptei de clasă și a luptei împotriva fascismului. Occidentul a devenit sinonim cu fascismul sub forma sa cea mai radicală: nazismul.

Astăzi, Rusia folosește în mod abuziv argumentele istorice pentru a justifica un regim nedemocratic. Lipsa drepturilor naționale, a drepturilor omului sau a dreptului la viață sînt constante ale politicilor în această țară. Statul este valorizat în defavoarea cetățenilor săi, iar valorile universale sînt ascunse de propagandă. Valorile tradiționale ruse ar fi opuse celor venite din Occident. Încă din secolul al XIX-lea a existat o dezbatere între slavofili și occidentaliști. Primii susțineau că identitatea rusă este una distinctă, cu valori creștine proprii și o misiune universală, în vreme ce occidentaliștii susțineau modelele europene de democrație și dezvoltare economică. Descendenții de astăzi ai slavofililor susțin ideea apărării Ucrainei de influența vestică. Pentru apărătorii valorilor tradiționale ruse democrația este coruptă, iar libertățile individuale și drepturile omului sînt anticreștine. De aici exagerările privind drepturile minorităților sexuale, spre exemplu, care ar reprezenta un pericol pentru societate. Descendenții occidentaliștilor sînt cei care au legături cu Europa, și mulți din ei sînt opozanții războiului, care nu susțin regimul politic de la putere.

După căderea Uniunii Sovietice, în Rusia s-a reformat conceptul despre identitatea națională, în care rușii sînt singura națiune, separată în ramuri diferite și pe care Moscova are dreptul să îi unifice sub o singură conducere politică. Cei care se opun sînt anti-creștini, naziști, naționaliști sau neprieteni în arsenalul propagandistic rus. Concluzia ar fi că Rusia fără Ucraina nu este un imperiu.

Cine este Ucraina?

Ucraina este un stat aflat la granița estică a Europei. Deși din punct de vedere geografic continentul se mărginește cu Munții Urali, din punct de vedere istoric, frontiera dintre civilizația europeană și cea rusă trece prin Ucraina. Această graniță, invizibilă, a migrat în trecut cînd mai spre vest, cînd mai spre est, creînd zone de tranziție. La rîndul lor, ucrainenii au fost cunoscuți sub denumiri diferite, de multe ori date de alții: rusini, ruteni, maloruși, ceea ce a creat confuzii asupra identității ucrainenilor. La fel au acționat și diferențierile regionale. Astfel, se observă diferențe între Galiția și Regiunea Odessa, între Donbass și Podolia, dar chiar și la nivel zonal, între Mikolaiv și Crimeea sau între Ujgorod și Cernăuți. Dar întotdeauna, marea parte a teritoriilor ucrainene au fost orientate spre vest. Galiția, spre exemplu, s-a aflat sub dominație poloneză mai multe secole, o vreme sub dominație habsburgică și abia după al Doilea Război Mondial a intrat sub influența Moscovei. Aici s-a născut o conștiință națională specifică suprapusă pe o populație catolică și greco-catolică, distinctă de modelul ortodox rusesc.

În prezent, pentru Ucraina, modelul construcției naționale este diferit. Ea acceptă cu mai mare ușurință valorile occidentale ale multilingvismului și multiculturalismului. Totodată, Ucraina este un stat recent. Ea nu a avut șansa istorică să își formeze un stat propriu din cauza jocului marilor puteri, din care nu a lipsit niciodată Rusia. Propaganda rusă a încercat să îi țină pe locuitorii acestei țări în afara lumii europene. Apărută abia după destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit vulnerabilitățile lumii postcomuniste, dar a devenit o țară cosmopolită, în care s-au exprimat liber după 1991 atît ucrainenii, cît și rușii. Ucrainenii s-au obișnuit cu un mozaic de zone de tranziție, care au origini în trecutul istoric, atît din punct de vedere lingvistic, cît și din punct de vedere cultural. De aceea și vorbitorii nativi de ucraineană și cea mai mare parte a celor de rusă preferă modelul european. Așadar, pentru ucraineni, dorința de independență și aprobarea valorilor occidentale este firească, dacă ținem cont de modelul de țară de frontieră între cultura rusă și cea vestică. Spre diferență de Rusia, în Ucraina s-au succedat guverne pro-ruse cu cele pro-occidentale. Aceasta dovedește că în ciuda dificultăților prin care a trecut țara în epoca post-sovietică, Ucraina se dorește a fi un stat european, distinct de Rusia. Concluzia ar fi că Ucraina dorește să fie un stat european, care să nu facă parte din imperiul la care aspiră Rusia.

Reorientarea geopolitică a ucrainenilor după 2004, și mai evidentă după 2014, a generat reacția Rusiei, a cărei politică de securitate include teritoriile ucrainene, bieloruse, și nu numai. Divizările regionale din Ucraina se datorează trecutului istoric și apartenenței la spații de cultură și civilizație diferită. Conflictul dintre aceste două lumi, cea rusă și cea occidentală, a cuprins Ucraina și modul cum va fi tranșat acest conflict este una din problemele fundamentale ale viitorului Ucrainei, Rusiei și Europei.

Cînd și de la ce a început conflictul?

Conflictul a readus la lumină originile și semnificațiile istorice. Conflictul ruso-ucrainean este vechi de patru secole și a debutat cu integrarea primelor teritorii din actuala Ucraină în componența statului rus. Încă din secolul al XVII-lea, o înțelegere ruso-polonă de la 1667 a împărţit teritoriul Ucrainei în lungul cursului Niprului, malul stîng revenind Rusiei. Un an mai tîrziu, un alt acord ruso-polonez atribuia Rusiei şi Kievul. Din acel moment, rușii au început să se considere continuatorii Rusiei Kievene. Mitul fondator al celor două țări se află la Kiev. De aici s-a născut și tradiția „celei de a treia Rome”, cu destinul ei universal. Moscova se consideră continuatoarea Rusiei Kievene, în vreme ce Kievul este de părere că Rusia nu are nici un drept istoric aici. Apelul la trecutul comun este o justificare a agresiunii ruse, dar motivația este recentă, legată de prăbușirea Uniunii Sovietice și de aspirația Rusiei la formarea unui nou imperiu. Strategia de securitate a acestui stat include și teritoriile ucrainene.

Agresiunea rusă de azi este ultima etapă a acestui conflict vechi, dar ea a debutat în 2014, cînd Ucraina a început să-și revendice independența totală de Moscova și să se orienteze spre structurile occidentale și euro-atlantice. Pierderea Ucrainei este o grea înfrîngere pentru liderii de la Kremlin. De aceea au apelat la războiul hibrid din 2014 pînă astăzi, care combină un efort paramilitar, cu militari fără semne de apartenență, cu unul economic, unul informațional și unul psihologic. Eșecul acestuia a determinat reacția militară începută la 24 februarie. Conducătorii politici ai Rusiei susțin că Ucraina este un stat artificial, creat de Rusia din teritorii eliberate de ei de sub stăpînire străină, polonă sau otomană. Conform acestei teorii, singura putere legitimă este Rusia, iar forma politică este imperiul. Mai mult, rușii îi definesc pe ucraineni ca maloruși, teorie care susține identitatea celor două națiuni. Teoria susține că rușii formează partea mai mare a aceleiași națiuni. Vladimir Putin a repetat această teorie atît în 2014, după încorporarea Crimeei, cît și în 2022, înainte de agresiunea militară.

Rusia a folosit conflictul pentru a demonstra diferențele dintre Ucraina și Occident. De exemplu, a revitalizat proiectul Novorusia, plecînd de la regiunea formată în vremea Ecaterinei a II-a. Actuala conducere de la Moscova a inclus republicile separatiste Donbass și Lugansk, dar și regiunile Harkov și Odessa, în așa-zisa Novorusia. Din punct de vedere etnic, cea mai mare parte a populației din Novorusia este ucraineană. Pentru Rusia înseamnă eliminarea concurenței Kievului la Marea Neagră. Dar majoritatea populației a refuzat să se integreze Rusiei, respingînd sistemul ei politic și preferînd să se identifice doar cu limba și cultura rusă, dar cu apartenența la statul ucrainean. O locuitoare a Kievului nota pe Facebook în 2014 că „Ucraina este patria mea. Rusa este limba mea maternă și vreau să fiu salvată de Pușkin, nu de Putin”. Așa se explică ostilitatea cu care locuitorii din Ucraina au întîmpinat armata rusă, surprinzînd nu doar propagandiștii de la Moscova, ci și lumea occidentală.

Confuzie a trezit și formula propagandistică a „denazificării Ucrainei”. Prin denazificare trebuie să înțelegem atît îndepărtarea guvernelor pro-occidentale de la Kiev, etichetate ca naționaliste, cît și eliminarea valorilor occidentale și apropierea țării de Uniunea Europeană și NATO. Aceasta este și cheia în care putem citi obsesia Moscovei: conflictul din Ucraina este în realitate unul între Rusia și Occident. De rezolvarea lui ține și reconfigurarea hărții politice în Europa, cu implicații și pentru România sau Republica Moldova.

Conf. univ. dr. habilitat Radu Florian Bruja

Care este poziția S.U.A., a Occidentului și a Chinei în acest conflict și de ce?

Războiul din Ucraina poate fi considerat ca un moment de ruptură pentru relațiile internaționale, așa cum s-au dezvoltat ele după căderea comunismului în Europa. În mod firesc, agresiunea Rusiei a generat poziționarea principalilor actori statali, precum și a Uniunii Europene și a NATO.

Statele Unite și NATO au condamnat de la început agresiunea Rusiei, manifestîndu-și sprijinul față de Ucraina prin intermediul instrumentelor avute la dispoziție. În condițiile în care o implicare militară directă nu este posibilă – cel puțin la momentul de față -, administrația Biden a reacționat atît prin declarații ferme ale oficialilor americani, cît și prin luarea unor măsuri de sancționare în plan economic a Moscovei.

În plus, au fost întreprinse acțiuni de blocare a conturilor din Occident pentru un număr de oligarhi ruși apropiați de regimul Putin. De asemenea, mari companii transnaționale au părăsit Federația Rusă.

Lumea occidentală, mai precis Uniunea Europeană, a urmat îndeaproape linia Washingtonului, existînd, totuși, o serie de delimitări mai ales în cazul Franței și Germaniei, legate de accesul la resursele primare provenite din Rusia, în principal gazul metan și petrolul. Din această cauză, președintele francez Macron și cancelarul german Scholz au avut o serie de intervenții în care au nuanțat declarații ale administrației Biden, în special afirmațiile președintelui american prin care Putin era declarat „măcelar”și că nu mai poate rămîne la putere. Cei doi înalți oficiali occidentali au apreciat faptul că în condițiile existente în Ucraina astfel de declarații nu pot contribui la identificarea unei soluții pașnice cît mai rapide.

În privința Chinei lucrurile sînt și mai nuanțate. Pe de o parte există declarații ale președintelui Xi Jinping și ale ministrului său de Externe în care se solicită încetarea războiului din Ucraina. Pe de altă parte, Beijingul face notă discordantă față de poziția Statelor Unite atunci cînd este vorba de poziționarea față de Vladimir Putin. China consideră că este o greșeală impunerea de sancțiuni severe față de Moscova și că o mare putere nucleară, așa cum este Rusia, nu trebuie împinsă să negocieze în condiții de forță. Pe aceleași poziții se situează India și chiar Turcia, ultima țară încercînd să joace rolul de principal negociator între Kiev și Moscova.

Există pericolul ca războiul să se extindă, inclusiv în România?

Actualul război din Ucraina a surprins marea majoritate a observatorilor politici și a specialiștilor în relații internaționale. După evenimentele din 2014 se părea că se va ajunge la o înțelegere între Rusia și Ucraina, iar desfășurarea de forțe a armatei ruse la granița cu statul vecin era privită mai ales ca o tactică de ordin politic, menită să pună presiuni în cadrul negocierilor cu Kievul.

Atacarea Ucrainei la 24 februarie 2022 a demonstrat că lucrurile stăteau diferit, iar evenimentul are semnificații multiple. În primul rînd, Rusia a devenit un stat agresor în conformitate cu reglementările dreptului internațional. Acest fapt a determinat a imensă reacție internațională de solidaritate cu poporul ucrainean.

Posibilitatea extinderii conflictului, deși nedorită, nu trebuie din păcate exclusă. Deja au apărut probleme majore legate de imensul val de refugiați din Ucraina care au încercat să scape de război trecînd în principal în Polonia și România, iar mulți continuîndu-și drumul spre Occident. De asemenea, conflictul a alimentat deja criza economică din Europa, care se manifesta deja ca efect al politicii de izolare din timpul crizei generate de pandemie.

Dacă România va fi implicată în conflict este greu de spus, chiar dacă autoritățile de la București privesc cu atenție spre Republica Moldova și spre regiunea Cernăuți, parte componentă a regiunii istorice Bucovina. În orice caz, o implicare a României va coincide cu o decizie a NATO în acest sens.

Cînd și cum se preconizează că se va încheia conflictul?

Unele conflicte se încheie prin semnarea unui tratat de pace, altele prin armistiții, cel mai notoriu caz fiind războiul din Coreea (1950 – 1953).

Din păcate, este greu de prevăzut cînd se va încheia războiul din Ucraina. În ciuda unor semnale pozitive legate de negocierile bilaterale, ca și de îndemnul mai multor mari puteri de a se ajunge cît mai repede la pace, situația zilnică de pe fronturile deschise în diferite zone ale Ucrainei îndeamnă mai degrabă la pesimism. Latura negativă este legată de faptul că fiecare zi de război produce și daune colaterale afectînd practic întreg mapamondul și, în special, statele europene.

Dată fiind complexitatea „dosarului Ucraina” este de așteptat ca negocierile privind semnarea unui tratat de pace să fie lungi și dificile. Va trebui reglementat statutul unor importante teritorii din Vestul Ucrainei, dar și raporturile la Marea Neagră. De asemenea, este de așteptat ca și situația din Transnistria să fie luată în calcul. Problema cea mai spinoasă va fi, însă, legată de angajamentul pe care Rusia îl pretinde Ucrainei în privința renunțării la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.

La rîndul său, regimul de la Kiev va încerca să obțină cît mai multe garanții internaționale și, în mod sigur, nu va accepta desprinderea unor teritorii fără ca să se desfășoare plebiscite în zonele respective, evident sub o supervizare internațională. De asemenea, este de așteptat și o intervenție a forțelor de menținere a păcii de care dispune Organizația Națiunilor Unite.

Este previzibilă și implicarea Chinei, a Indiei și a Turciei în organizarea păcii, pe lîngă prezența Statelor Unite și a celor din Uniunea Europeană. Încheierea conflictului ar putea aduce și o mai mare apropiere a României de Republica Moldova, fiind de așteptat ca Bucureștiul să devină principalul avocat al Chișinăului în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Care vor fi efectele războiului pe termen scurt, mediu și lung pentru întreaga planetă și, în mod particular, pentru România (din punct de vedere al securității, politic, economic, social ș.a.m.d)?

Din punctul de vedere al securității internaționale efectele principale se vor concretiza într-o resetare a sistemului mondial. Va depinde foarte mult de felul în care va fi organizată pacea și ce va cuprinde Tratatul de pace ce va fi semnat la finele războiului. Trebuie subliniat faptul că vorbim despre un conflict care implică primele două state ca mărime a teritoriului din Europa, că Rusia este o mare putere nucleară și membră permanentă a Consiliului de Securitate, dar și că Ucraina își dorește să adere la structurile euro-atlantice.

Din punct de vedere politic efectele vor fi similare celor din domeniul securității. Se va produce probabil o reașezare pe „marea tablă de șah” – pentru a relua formula clasică a lui Zbignew Brzezinski, iar principala noutate va fi legată de creșterea rolului Chinei, care pentru o perioadă va arbitra disputa dintre Rusia și Statele Unite. Este de așteptat ca și Uniunea Europeană să înceapă să joace un rol tot mai independent în relația cu Washingtonul.

Dacă avem în vedere efectele în plan economico-social atunci trebuie să ne așteptăm la o perioadă de recesiune economică la nivel global și, previzibil, dacă avem în vedere declarațiile președintelui american Joe Biden, o posibilă criză la alimentele de bază. În plan social, nota de plată o va deconta populația care se confruntă deja cu dificultăți în asigurarea traiului zilnic.

Pe termen lung totul depinde de maniera în care se va ajunge la încheierea conflictului și a felului în care primele măsuri privind revenirea la situația ante vor fi puse în lucru.

Cum va arăta Lumea după ce conflictul armat se va fi încheiat?

În eventualitatea pe care ne-o dorim cu toții ca acest război să se încheie în cel mai scurt timp, astfel încît nota de plată finală să fie una cît mai rezonabilă, noua hartă a lumii va fi desenată tot în funcție de rezultatul conflictului. Modificări previzibile vor apărea în mod sigur în Ucraina, fiind greu de crezut că Rusia va ceda teritoriile cucerite deja prin folosirea forței.

Astfel, Crimeea și zonele din regiunea Donbas vor gravita probabil în orbita Moscovei și vor funcționa ca o centură de siguranță pentru Rusia în privința faptului că Ucraina va renunța la idealurile integrării euro-atlantice.

În mod cert, ca urmare a conflictului, NATO își va consolida prezența în statele din „prima linie”, respectiv țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Polonia și România, dar și la Marea Neagră. În acest context probabil că administrația americană va reevalua raporturile cu regimul Erdogan. Se preconizează o creștere importantă a rolului strategic al Turciei la Marea Neagră.

Republica Moldova ar putea beneficia de pe urma conflictului dacă la preconizata conferință de pace se va pune problema retragerii Armatei a 14-a din Transnistria. Ar crește nu doar securitatea la granița de pe Nistru, dar ar fi strînse și mai mult relațiile cu România.

Este posibil de asemenea ca o serie de „conflicte înghețate” de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice să reizbucnească, iar consecințele în plan local și regional sînt greu de prognozat.

În privința dorinței exprimate de Ucraina, Georgia și Republica Moldova de a adera la Uniunea Europeană, probabil că pe termen scurt și mediu nu va fi luată nici o decizie importanță în acest sens. Doar o schimbare de regim la Moscova, care nu este însă previzibilă – în sensul că și dacă s-ar ajunge la o răsturnare a lui Vladimir Putin de la putere, aceasta nu va conduce la venirea unui lider pro-european, ci va favoriza instalarea la Kremlin tot a unui lider autoritar – va reseta raporturile dintre Rusia, Uniunea Europeană și Statele Unite. 

Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru

Statul nostru nu este expus riscurilor unui atac militar”

În Ucraina, foarte aproape de frontierele României, se desfășoară din 24 februarie 2022 un conflict militar sângeros, care provoacă nenumărate victime în rîndurile civililor – bărbați, femei și al copiilor lipsiți de apărare -, care ar fi trebuit, în condiții normale, să fie evitați și protejați de către militarii ruși. Zilnic, aflăm din mass-media sau direct, de la sutele de mii de refugiați care ne tranzitează țara, despre abuzurile soldaților ruși săvîrșite asupra ucrainenilor nevinovați, oameni pașnici care duceau pînă acum aproximativ o lună o viață absolut normală: mergeau la școală, la muncă, aveau vise și își făceau planuri de viitor, sau desfășurau diverse activități.

Rusia s-a declarat în cîteva rînduri foarte ofensată de instalarea unor baze NATO în apropierea frontierelor sale. Diplomația rusă a declarat, în ianuarie 2022, următoarele:„Unul dintre elementele de bază ale inițiativelor noastre este formulat în mod special foarte clar și nu permite alte interpretări. Este vorba de retragerea forțelor străine, tehnicii și armamentelor, precum și de alți pași în scopul revenirii la configurația care era în 1997 pe teritoriul țărilor care nu erau membre NATO la acea dată. Printre acestea se numără și Bulgaria și România”.

Dintr-o dată, pe 24 februarie a.c., Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, le-a ordonat soldaților săi să atace Ucraina, bombardînd aeroporturile, unitățile militare, dar și școlile, spitalele și grădinițele. În realitate, s-a văzut că planul lui Putin de a ataca Ucraina a fost pregătit în cele mai mici detalii, cu cel puțin o lună de zile mai devreme. Lipsea doar motivul care trebuie creat și oferit lumii ca justificare, pentru ca Rusia să apară ca un stat care-și apără compatrioții, mai ales cînd ei trăiesc în Ucraina, o țară foarte importantă pentru planurile militare ale Kremlinului, pe care Putin nu-și permite în nici un fel să o piardă. Nu a contat că Ucraina este un stat independent încă din 24 august 1991, că frontierele sale au fost recunoscute de toate statele, inclusiv de către Rusia, sau că, în conformitate cu dreptul internațional, agresiunea rusă asupra Ucrainei îi poate aduce pe liderii ruși, în frunte cu Vladimir Putin, în fața judecății unui tribunal internațional. Deja, iniţiativa are peste 140 de semnatari cu renume, între care ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba, avocatul britanic Philippe Sands, cunoscut profesor în drept internaţional, fostul procuror al Tribunalului Militar de la Nürnberg, Benjamin Ferencz, Helena Kennedy, şi fostul preşedinte al Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), Sir Nicolas Bratza.

Întrucît vorbim de un altfel de război, despre care nu prea am învățat la școală, denumit război hibrid, observăm foarte multe neadevăruri, propagandă și manipulare, capitole la care Moscova a stat bine dintotdeauna. Asta ne și explică de ce Putin a botezat atacul militar asupra Ucrainei ”operațiune militară specială”, motivînd că cetățenii ucraineni de etnie rusă din zona Donbasului ar fi fost discriminați de către guvernului de la Kiev. Nimic mai fals. Putin a făcut în așa fel încît la televiziunile și în presa rusă, ucrainenii să fie prezentați drept agresori, adică altfel decît stau lucrurile în realitate.

Încă din 2014, Rusia a ocupat Peninsula Crimeea cu portul Sevastopol, creîndu-și un control militar semnificativ în zona Mării Negre. Rusia s-a transformat, după 1991, într-o putere militară mai mică, comparativ cu SUA și NATO, și nu se poate împăca, după cum se vede, deloc cu acest lucru. Vladimir Putin este nostalgic după vremurile Uniunii Sovietice, cînd Moscova controla militar o bună parte din Europa și domina parțial lumea prin intermediul altor state comuniste.

În opinia analistului Constantin Degeratu, Rusia urmărește ,,preluarea controlului pozițiilor sale dominante asupra Mării Negre și a Mării Baltice, fragmentarea, anarhizarea și transformarea Ucrainei într-un conflict de lungă durată”, golirea de conținut a Parteneriatului acesteia cu NATO, compromiterea Alianței Nord-Atlantice ca principală organizație de apărare colectivă în Estul Europei. Degeratu identifică și un plan maximal al acțiunilor ruse, care derivă din teoriile geopolitice ale spațiului vital din sfera școlilor geopolitice naziste și bolșevice, care includ desprinderea de sub autoritatea Ucrainei a regiunii Odessa, a Basarabiei istorice, a Insulei Șerpilor, fie prin autonomizarea lor, fie prin includerea lor efectivă în cadrul Federației Ruse.

Invadînd militar Ucraina, Kremlinul a încălcat în acest fel înțelegerea semnată cu statul ucrainean încă din 1997, prin care-i garantase acestuia, integritatea teritorială. Rusia nu și-a respectat însă promisiunile și a inventat permanent tot felul de motive să atace Ucraina, nemulțumită fiind de faptul că aceasta și-a exprimat dorința de a intra în NATO și în UE. Neoficial, le-a dat instrucțiuni etnicilor ruși din zona Donbasului să se revolte împotriva autorităților ucrainene și să ceară să se conducă singuri. Au apărut dintr-o dată două republici separatiste, Donețk și Lugansk, conduse de către lideri care au legături strînse cu Moscova și care i-au respectat întocmai indicațiile lui Putin. Au cerut autonomie, au refuzat să mai asculte de guvernul ucrainean și și-au făcut propriile armate, reguli și instituții. Așa s-a întîmplat în 1918, cînd au apărut republici sovietice în Donețk și Crimeea, aparent, fără nici o legătură cu Moscova. Asta s-a întîmplat în 2014 și din nou în februarie 2022. Așa numiții separatiști au primit bani, armament și ordine precise de la Moscova, pentru a acționa în așa fel încît Armata Rusă să aibă justificarea de a pătrunde pe teritoriul Ucrainei.

Deși Putin și consilierii săi au sperat că vor cuceri foarte repede Harkovul, Mariupolul, Odessa și, în principal, capitala Kiev, ucrainenii le-au oferit o probă admirabilă de dîrzenie și eroism, determinîndu-i pe ruși să-și reconsidere planurile inițiale și chiar să sufere pierderi inimaginabile. Volodymyr Zelenski, președintele Ucrainei, căruia mulți nu-i dădeau multe șanse la începerea ostilităților militare, a demonstrat autentice calități de lider, stimulîndu-i zilnic pe militari și civili să lupte cu determinare și eroism pentru apărarea libertății statului ucrainean. În felul acesta, Ucraina se bucură în aceste momente de considerația și admirația întregii lumi libere, ucrainenii binemeritînd respectul nostru, al tuturor, pentru modul exemplar în care rezistă în fața unui adversar cu mult mai mai mare și puternic.

România face parte din NATO, cea mai puternică și sigură alianță militară care a existat vreodată în istorie. În același timp, țara noastră este membră a Uniunii Europene, o organizația care cuprinde cele mai avansate state democratice, reunite în jurul unor valori și principii universal valabile. Din fericire, statul nostru nu este expus riscurilor unui atac militar întrucît, făcînd parte din NATO, toate celelalte state membre ne-ar sări imediat în ajutor. Rusia știe foarte bine acest lucru și nu va risca, pentru că ar exista consecințe dramatice pentru ea.

România are o frontieră foarte lungă cu Ucraina, de 649 de km. Războiul ne afectează și pe noi, românii, în multe feluri. Nu mai putem călători în Ucraina, nu mai desfășurăm activități comerciale, culturale și sportive cu țara vecină, iar zilnic intră în România, prin diverse puncte de frontieră, numeroși refugiați, în general mame cu copii, alături de bărbații în vîrstă de peste 60 de ani, cei mai tineri rămînînd să-și apere țara în fața ocupantului rus. România și românii s-au mobilizat exemplar și i-au ajutat pe ucrainenii refugiați cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte, oferindu-le găzduire și adăpost în spații special amenajate sau chiar în locuințe particulare. Aproximativ 200 de elevi ucraineni au fost înscriși în grădinițele și școlile din județul Suceava, avînd o perioadă calitatea de audienți. Au fost organizate spectacole și diverse activități în sprijinul refugiaților, astfel încît aceștia să poată depăși trauma generată de invadarea militară a Ucrainei de către Rusia. Unii s-au angajat în diverse instituții, ucrainenii fiind, așa cum se știe, una dintre cele mai educate națiuni din lume (97,6% nivel de alfabetizare).

O Ucraină stabilă și democratică servește în egală măsură României, Republicii Moldova și, într-un mod evident, stabilității și securității întregii regiuni. În aceeași logică, securitatea Republicii Moldova este strîns legată de securitatea Ucrainei, aceasta formînd alături de Transnistria ceea ce reputatul geopolitician Robert Kaplan numește „culoarul pontic, hinterlandul Mării Negre, care oferă o rută de acces spre Balcani și Marea Mediterană”.

România trebuie să participe activ în continuare la asigurarea securității regionale împreună cu partenerii săi tradiționali SUA, Uniunea Europeană și Turcia. Modul în care se prefigurează desfășurarea în continuare a ostilităților în spațiul ucrainean implică o colaborare eficientă, consistentă și pragmatică a tuturor statelor din regiune, în mod prioritar a României și Poloniei, state învecinate cu Ucraina care au interese de securitate tradiționale în această regiune, plasată la granița estică a Uniunii Europene.

Ucraina zilelor noastre are parte de renașterea unui sentiment național foarte puternic care a făcut posibilă menținerea, susținerea și promovarea ucrainismului în momentele extrem de dificile ale absenței sau suspendării statului. Distincția ruși/ucraineni imperceptibilă pentru unii, nefamiliarizați cu istoria Ucrainei, a existat dintotdeauna și ea a fost confiscată, distorsionată și manipulată de către diverși specialiști angajați în cauza susținerii unei singure identități slave, care, evident, nu putea fi decît cea rusă. Merită menționat rolul societății civile ucrainene, unul puternic și vizibil, aspect care a putut fi apreciat ca atare în timpul mișcărilor cunoscute sub denumirea de „Euromaidan”.

Pe de altă parte, rezistența eroică a militarilor și civililor în fața Armatei Federației Ruse, dublată de orientarea fermă proeuropeană a Ucrainei, merită o susținere consistentă din partea Uniunii Europene și a SUA, reprezentând o premisă a stabilității într-o regiune extrem de importantă pentru securitatea și echilibrul Europei.

Daniel Hrenciuc, doctor în istorie