Pentru cei care iubim rock ‘n’ roll-ul, cîteva nume reprezintă expresia supremă a ceea ce înseamnă spectacol, fiindcă asocierea între virtuozitatea instrumentală și prezența scenică nebunească este de la sine înțeleasă, poate și datorită faptului că nu poți sta adormit pe ritmul cel mai dinamic din toată muzica lumii. Încercați să vă amintiți (iar dacă nu i-ați văzut încă, atunci căutați-i pe youtube) aparițiile lui Jerry Lee Lewis, Chuck Berry ori Little Richard și îmi veți da dreptate cînd spun că în fiecare secundă era cîte ceva senzațional în apariția fiecăruia dintre ei. Mi-au venit aceste gînduri zilele trecute, cînd s-au împlinit 3 ani (pe 28 octombrie) de la plecarea dintre noi a lui Jerry Lee Lewis, categoric cel mai drag mie dintre toți rock’n’ roll-erii.
Ceea ce, însă, puțini dintre dvs. știu (iar pentru asta vina este a mijloacelor de informare românești din toate timpurile) e că înainte de Jerry Lee a existat un anume Liberace (care i-a fost modelul suprem), cel care a lansat de altfel acest curent (dacă putem să-l numim astfel) al demenței totale pe scenă, în prezența pianului pe care efectiv îl… ataca din toate pozițiile! Dacă Jerry Lee a fost poreclit ”The Killer”, Liberace era parcă încă mai mare ucigaș de piane. Îmbrăcat și cu o extravaganță fenomenală, se spune că în anii ’50 și ’60, cînd devenise rezident la Las Vegas, era cel mai bine plătit entertainer din lume, el însuși declarîndu-se nu un ”one man show”, ci… ”a one man Disneyland”! S-a stins în 1987, bolnav de SIDA, fără ca cineva să fi știut de suferința sa. A fost singurul lucru discret din existența sa absolut demențială. Căutați-l pe youtube. Nu veți regreta.
