Dragă Americă,
Aseară mi-ai amintit că democrația nu e o lege a naturii. Nu e gravitație inefabilă, newtoniană, nu se întâmplă de la sine și nu supraviețuiește doar pentru că ne-am obișnuit cu ea. E o construcție fragilă, pe care o pot dărâma cei ce o socotesc proprietatea lor – și pe care o pot apăra oamenii care încă mai ies la vot.
Credeam că te-am pierdut. Mi-am lăsat green cardul să expire și mi-am spus că poate nu voi mai ajunge niciodată acolo. America avea să rămână doar o amintire: anii mei de acolo, oamenii, locurile și țara care m-a ajutat să învăț carte fără să-mi ceară nimic în schimb. Aseară, uitându-mă la vot, am simțit că America mea încă există. Nu e o țară perfectă, dar e una în care oamenii pot încă să-i spună puterii: Ajunge!
Oamenii au răsturnat majoritățile din Congres, iar Texasul și Kansasul au trimis senatori democrați la Washington. Ceva greu de imaginat acum doi ani. Nu s-a vindecat America într-o noapte, iar MAGA n-a dispărut ca idee. Dar s-a clătinat mitul că poate câștiga orice, indiferent ce face.
Trump n-a contestat rezultatul, așa cum aș fi pariat și ultimul leu că o va face. I-a felicitat pe democrați, apoi a explicat înfrângerea în felul lui: dacă numele lui ar fi fost pe buletin, republicanii ar fi câștigat detașat. Clasic pentru Trump: partidul pierde, el găsește explicația în care tot el ar fi câștigat. Dar, pentru prima dată după prea multă vreme, nu a putut transforma un vot limpede într-o conspirație.
M-a atins mai ales mesajul lui James Talarico, omul care a reușit imposibilul. A cîștigat Texasul pentru democrați. E ca și cum USR ar fi cîștigat Doljul sau Vasluiul. El a spus că nu și-a câștigat vecinii insultându-i, rușinându-i sau luându-i în râs. Campania lui a pus voluntari pe drumuri, din ușă în ușă, să vorbească cu oamenii. În discursul de victorie, Talarico a spus că cei puternici ne împart ca să nu observăm cum ne umblă la buzunare. E vechea metodă: ”divide et impera”. Sau, mai concret, învrăjbește-i și fură-le tot!
Asta mi-a dat de gândit. Și eu am ajuns să privesc oameni prin etichete. M-aș fi întrebat dacă să urc în taxiul unuia pe care-l socoteam „suveranist”, dacă să cumpăr roșii de la cineva pe care-l bănuiam „zombificat” sau „amibă”. Azi, după o noapte de emoții, am ieșit în piață să mă dezmorțesc. De două ori am plătit din greșeală câțiva lei în plus. De două ori, comercianții mi-au numărat banii și mi i-au întins înapoi. Oamenii aceia, pe care mintea mea îi pusese într-o categorie, au făcut un lucru simplu și cinstit. Atunci am văzut puntea: omenia nu întreabă cu cine ai votat înainte să-ți dea banii înapoi. Iar dacă ne grăbim să ne facem unii altora dosare morale după o etichetă, corupții pot să ne privească liniștiți de pe margine.
America, tu m-ai ajutat cândva să învăț carte fără să-mi ceri nimic în schimb. Poate tocmai de aceea înfrângerea MAGA m-a mișcat atât. Nu pentru că ai făcut totul bine, ci pentru că mi-ai amintit că o țară poate să-și corecteze cursul. Și că democrația nu se apără doar cu discursuri, ci cu oameni care bat la uși și stau de vorbă cu vecinii.
Europa are și ea de învățat din lecția asta. După Ungaria și Serbia, unde alegătorii au întors spatele unor puteri care păreau de neclintit, se vede că răbdarea publică nu e infinită. Dar Europa trebuie să-și rezolve propriile slăbiciuni: să gestioneze serios frontierele și migrația, să-și întărească apărarea și să nu-și lase securitatea în grija altora. Lui Putin nu-i tremură mâna dacă îi bați obrazul. Îl opresc doar unitatea, hotărârea și o apărare credibilă.
Iar noi, aici, tot ne mai mirăm că România nu merge înainte. Președinția a semnat un contract de consultanță și lobby în Statele Unite, cu un plafon de 3,39 milioane de dolari pe șase luni. Documentele descriu obiective de securitate și consolidare a parteneriatului strategic; printre consultanți s-a aflat și Jason Miller, un om din cercul politic al lui Trump. Nu trebuie să facem din asta centrul editorialului. Dar nici să ne prefacem că orientarea spre MAGA a fost o invenție a celor care au pus întrebări.
La fel, nu putem să scoatem PNL din fotografia de nuntă. A guvernat alături de PSD, iar acum se ceartă cu propriul trecut și cu propriul lider. Alin Tișe și-a anunțat candidatura la șefia partidului, în timp ce Bolojan a spus că nu se pune problema schimbării lui. Se schimbă căpitanul, se schimbă povestea; barca a fost aceeași. Miza noastră actuală nu e să numărăm costumele, blănurile și poșetele de la botezul lui Alfred Simonis. Miza noastră e să decelăm și să sancționăm la vot cinismul cu care Sorin Grindeanu a răspuns că „toată lumea a sărăcit”, în timp ce imaginile de la petrecere arătau o lume cu totul diferită de cea a oamenilor cărora li se cere să strângă cureaua. Asta nu e doar o gafă de comunicare. E felul în care puterea se uită la oameni: le cere sacrificii, apoi le explică rânjind că și cei de sus au sărăcit. Ca toata lumea, nu?
Corupția nu are un singur chip. Cu toate că in America Trump și clica lui sunt reprezentarea homunculară cea mai fidelă a acestui fenomen. Are chipuri care se schimbă, partide care se rotesc și explicații care se rescriu. Acasă, PSD a devenit forma politică cea mai vizibilă a corupției instituționalizate, dar PNL nu poate pretinde că n-a fost în aceeași barcă. Am văzut, după reacțiile halucinante, minciunile sfruntate și comunicatele și conferințele de presă de după botezul epicurian al ciocoimii că mesajul a fost clar. Da, vă conducem, vă jefuim, și nu puteți face nimic să ne opriți! Și am mai văzut ceva: că singura cenușă pe care PSD e dispus să și-o pună în cap e din urna guvernării Bolojan, cu sprijinul USR, care a devenit, în media aservită, izvorul tuturor relelor României postdecembriste! America ne-a amintit aseară că pasărea Phoenix există, acolo, în cenușă, chiar dacă politica părea că s-a transformat într-un banchet dezmățat al corupției.
De aceea, cred ca politica urii, măcar pentru oamenii inteligenți, ar trebui lăsată deoparte o vreme. Când îi spunem cuiva „mucușorist”, „sugeranist”, „bananier”, „analfabet” sau „om cu trei clase”, nu-l apropiem de obiectivul comun, stârpirea corupției, ci îl împingem spre tabăra în care i se spune că dușmanul nu e hoțul care ne-a golit casa, ci omul care are o altă etichetă.
Dar vrem multe dintre aceleași lucruri: o justiție curată, educație de calitate, spitale în care să fim tratați cu demnitate după ani de contribuții. Nu trebuie să fim de acord unii cu alții ca să cerem asta împreună. Trebuie doar să nu lăsăm ura să ne convingă că vecinul e problema, în vreme ce corupția își vede de treabă.
O mână întinsă poate deveni un cap de pod, dar un pumn ridicat nu aduce decât război. Iar războiul dintre noi e singura victorie de care corupția are nevoie.
Mulțumesc, America mea, pentru lecție. Nu pentru că ai făcut treaba în locul nostru, ci pentru că ne-ai amintit că se poate!
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
