Ca mai în fiecare an, cu cît ne apropiem de finalul acestuia, cu atît sîntem parcă mai predispuși la analize și rememorarea unor momente care merită reținute. Adesea, încercăm să facem și ceva clasamente subiective, condiția principală fiind aceea de a avea ”marfă” din care să le alcătuim. Dacă v-aș solicita să alcătuiți un clasament personal al celor mai bune 5 chestii românești (grupuri, piese, albume, concerte, instrumentiști etc.), pe lîngă faptul că nu prea ați avea cu ce să umpleți spațiile, cred că v-ați și încurca între genurile ale căror caracteristici, cîndva lesne de sesizat, acum au devenit un amalgam cel mai adesea fără sens, produsul muzical fiind nu un ”fusion” care să aibă totuși o logică, ci o devălmășie de sunete inventate de ”compozitori” care în marea lor majoritate nu știu nici notele muzicale, dar care învîrt niște butoane pretinzîndu-se creatori de muzică. Nu există nici un loc pe lumea asta unde haosul muzical să fi atins perfecțiunea ca la noi. Au izvorît fel de fel de ”artiști” care n-au ascultat în viața lor un Beatles, un Stones, un Zeppelin, dar care au grupuri de fani devotați, care rag cot la cot cu ”artiștii” niște caricaturi de piese care sînt grohăieli, țiuituri sau huruieli.
Văd și că niște grupuri de ”veterani” (unii zici că sînt de fapt ”veterinari”, scris greșit!), care și cînd erau buni erau proști (varianta soft ar fi ”insipizi”) și care au luat-o de nebuni prin țară, pretinzînd că au împlinit niște zeci de ani: 20, 30, 40. În care… ce? Că nu-mi aduc aminte ca vreunii să fi compus vreun ”Satisfaction”, vreun ”Stairway to Heaven” ori ”Layla”, ci niște pîrțuri pe care le tooot trag de 20, 30, 40 de ani, prefăcîndu-se că fac muzică. Am văzut o filmare cu un grup din astea. Nu s-au învrednicit să-și cumpere nici măcar niște scule care să sune (posibil, însă, să nu fi avut bani, că doar cine să-i plătească? Și de ce?). Ți se făcea mai întîi milă. Sila venea abia la urmă, văzînd și publicul care se prefăcea că-i plac afonii ăia fosilizați și complet dezafectați.
